Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Festivalul Internaţional „George Enescu”, ediţia 1961, în 10 discuri-cronică (2)

        Costin Tuchilă

Luni, 11 septembrie 1961, la pupitrul Orchestrei Radio, la Sala Palatului, apărea un alt dirijor străin de marcă, americanul Lorin Maazel, şi el, ca şi Ghenadi Rojdestvenski (care dirijase în seara de 10 septembrie Orchestra Radioteleviziunii din URSS), la vârsta tinereţii (31 de ani). Mijloacele de exprimare ale acestui muzician pe care îl aştepta o carieră glorioasă erau mature, felul în care stăpânea orchestra şi fixa planurile sonore, în partituri foarte cunoscute, unde fiecare inadvertenţă e reperabilă rapid, dovedind deja asimilarea unei tehnici deosebite şi o cultură muzicală remarcabilă. Programul a cuprins Uvertura „Leonora” nr. 3, în Do major de Beethoven, Concertul în Re major pentru vioară şi orchestră de Brahms, încheindu-se cu Tablouri dintr-o expoziţie de Musorgski-Ravel. Program complex, fără îndoială. „Cu mult interes – citim în dactilograma Jurnalului radiofonic de marţi, 12 septembrie – a fost aşteptată apariţia tânărului nostru violonist Ştefan Ruha, laureat al primului Concurs Internaţional «Enescu» [1958]. Interpretarea dată Concertului de Brahms, în care partea solistică a fost încadrată, datorită acompaniamentului de înaltă ţinută realizat de dirijor şi orchestră, unei concepţii simfonice complexe, s-a caracterizat prin avânt şi flacără romantică. Ruha este un temperament captivant, exteriorizează cu multă naturaleţe propria sa tinereţe şi prezintă marile capodopere ale literaturii violonistice într-un veşmânt strălucitor şi sărbătoresc. Brahms-ul său a fost virtuoz şi comunicativ, este o versiune personală, dar convingătoare” (Alfred Hoffman).
Al treilea concert al Filarmonicii „George Enescu”, din cadrul Festivalului, încredinţat dirijorului Mircea Basarab (marţi, 12 septembrie) îl aducea în prim-plan pe violonistul Leonid Kogan, cu două lucrări foarte diferite – fapt relativ rar să le cânţi în aceeaşi seară: Concertul nr. 3 în Sol major pentru vioară şi orchestră, KV 216 de Mozart şi Concertul nr. 1 în la minor pentru vioară şi orchestră, op. 77 de Şostakovici. Radu Gheciu observa „eleganţa” şi „tonul unei povestiri pline de căldură” în concertul mozartian, punctând, în privinţa partiturii lui Şostakovici, care are factura unei simfonii cu instrument solist, punerea de acord a „mijloacelor instrumentale perfecte” ale lui Leonid Kogan cu „stilul şi conţinutul acestei importante lucrări contemporane. Kogan a cântat în stilul cel mai pur Nocturna, a expus magistral dramatica Passacaglie şi s-a dezlănţuit tumultuos în Scherzo şi Burlescă, reuşind să găsească expresia cea mai adecvată pentru fiecare din părţile concertului” (Jurnalul radiofonic al Festivalului, 13 septembrie 1961).
Dar o asemenea performanţă interpretativă nu a fost unicat în ediţia din 1961, ea fiind întrecută în zilele următoare. După un substanţial recital, mică istorie a artei violonistice de la Jean-Marie Leclair şi Bach la Debussy şi Ravel (cu Ferdinand Weiss la pian), Henryk Szeryng revenea pe scena Sălii Palatului cu un concert de concerte, program amplu şi de mare rezistenţă: Concertul în Mi major pentru vioară şi orchestră, BWV 1042 de Bach, Concertul în Re major pentru vioară şi orchestră de Brahms şi Concertul în Re major pentru vioară şi orchestră, op. 61 de Beethoven, acompaniat de Orchestra Radio, dirijată de Iosif Conta. Kogan şi Szeryng sunt artişti cu temperament diferit. Edgar Elian remarca pe postul de radio „eleganţa şi cumpătarea” violonistului de origine poloneză stabilit în Mexic, remarcând, din programul recitalului inclus parţial în albumul Festivalul Internaţional „George Enescu”, ediţia 1961, în 10 discuri-cronică (Editura Casa Radio, colecţia „Maestro”, 2013), tălmăcirea Sonatei de Leclair, „foarte apropiată în expresivitatea ei de trăsăturile specifice ale stilului lui Szeryng: o muzică melodioasă, curgătoare, senină şi plină de umor, redată în toată prospeţimea ei”. Apoi, sobrietatea lui Szeryng mai ales în introducerea lentă a Rapsodiei „Tzigane” de Maurice Ravel, piesa interpretată la finalul recitalului. Cât despre cele trei concerte, ele sunt, o dată în plus, mărturia unui stil violonistic inconfundabil şi a paletei coloristice bogate a artistului.
Unul dintre momentele de vârf ale acestei ediţii a Festivalului „George Enescu” a fost concertul Orchestrei Radio, dirijată de Constantin Bugeanu, în seara de 15 septembrie 1961, când la Sala Palatului melomanii au putut-o asculta pe pianista Annie Fischer interpretând Concertul nr. 23 în La major pentru pian şi orchestră, KV 488 de Mozart şi apoi muzica baletului Sacre du printemps de Stravinski, pentru mulţi, în epocă, încă o raritate. Prima lucrare inclusă în program fusese fermecătoarea Suită „Prin Munţii Apuseni” de Marţian Negrea. Evenimentul „cel mare al serii” era considerat prezenţa redutabilei pianiste Annie Fischer, cu o versiune, e adevărat, excelentă a Concertului nr. 23 de Mozart. Dar abordarea unei partituri atât de complexe precum Ritualul primăverii, interpretare pe care o puteţi asculta pe discul apărut la Casa Radio, dovedeşte din plin măiestria orchestrei, mai ales în plan ritmic, şi a lui Constantin Bugeanu, profesor al unei strălucite serii de mari dirijori de astăzi.
În mod firesc, conform strategiei sale repertoriale, pusă în practică de la prima ediţie (4-22 septembrie 1958), pe lângă creaţia enesciană, obligatorie în acest festival, şi în programele celei de-a doua ediţii s-au regăsit lucrări de compozitori români contemporani. Pe lângă Suita „Prin Munţii Apuseni”, compozitorul şi muzicologul Dmitri Kabalevski remarca Suita „Schiţe dobrogene” de Alfred Mendelsohn (cântată în primă audiţie), amândouă lucrări „colorate şi plastice”, era încântat de Concertul pentru orchestră de coarde de Ion Dumitrescu, pe care îl reasculta cu acest prilej, şi entuziasmat de montarea cu Oedip de la Opera Română din Bucureşti, dirijor: Mihai Brediceanu, „un spectacol măreţ, monumental” – îl ascultase pe Enescu cântând la pian fragmente din Oedip, la Moscova, în 1946, apoi în 1959, tot la Moscova, o mare parte a operei, în concert, cu prilejul turneului ansamblului bucureştean (O adevărată sărbătoare internaţională a muzicii, Muzica, XI, nr. 9, septembrie 1961, p. 6-7).
„Limpede prin structură, bazată pe un melodism pregnant, echilibrată în construcţie, [Simfonia nr. 2 în re minor de Sigismund Toduţă], dedicată memoriei lui George Enescu, s-a bucurat de o execuţie riguroasă şi bine pusă la punct din partea Filarmonicii dirijate de Mircea Basarab”, aprecia, la radio, Radu Gheciu.
Festivalul s-a încheiat vineri, 22 septembrie 1961, la Sala Palatului, cu Simfonia a IX-a de Beethoven, în interpretarea dirijorului George Georgescu la pupitrul Filarmonicii „George Enescu” din Bucureşti.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul