Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Lecturi de mai sau transparență și fragilitate

        Dan Cristea

Vasile Dan: Lentila de contact, Editura Mirador, Arad, 2015, 71 de pagini


 Se pot regăsi, în noul volum de versuri al lui Vasile Dan, numeroase teme și motive abordate constant de poet; în special, în ceea ce s-ar putea numi prima fază a poeziei sale, aceea de dinainte de 1989. Astfel, tema fragilității și a transparenței, temă legată, firește, de însăși metafora conținută în tilul culegerii: “Într-o bună zi am devenit deodată de sticlă:/ transparent și fragil peste măsură./ Prin mine se vedea totul ca printr-o lentilă/ de contact”. Finalul micului poem cu care se deschide cartea adaugă la polisemia metaforei și o dimensiune etică. Poetul ar funcționa, așadar, potrivit portretului pe care și-l face autorul, precum un comunicator, un intermediar, un instrument de contact ori un mijlocitor profetic între trecut și prezent: “Eram la mijloc între cei de dinaintea mea/ și cei ce mă urmau orbi/ ținându-mă de mână fără să știe/ ca pe un baston alb”.
Pe de altă parte, metaforele văzului (dar și ale revelației sau contemplației), care se arată numeroase și deopotrivă pregnante de-a lungul întregului volum, intră și ele în acest câmp semantic deschis de imaginea “lentilei de contact”, pentru că trezirea, starea de conștiință, iluminarea spirituală, exuberanța sensibilă coincid literalmente, la Vasile Dan, cu deschiderea ochilor. O confirmă, între altele, un scurt poem, care e, în sine, o mică bijuterie expresivă, dar și o artă poetică implicită, mărturisind maturitatea creatoare, stăpână pe sine: “Au ajuns ochii mei să vadă/ materia, noaptea, prăpastia, cerul,/ puiul de foc, fulgerul, sângele/ necunoscut și verde al ierbii, inima care îl hrănește”. Sau, în aceeași ordine de idei, putem întâlni, într-o sugestivă alăturare, contemplația, amintirea, melancolia, trezirea matinală din buimăceala nopții în catrenul final al poemului Gaura neagră, care ne atrage atenția, totodată, asupra faptului că autorul Lentilei de contact este, prin excelență, un poet al dimineții: “Contemplu acum melancolic trecutul:/ o luncă bogată în rouă. / zorii ce par că mijesc, somambulul/ care învață încet, încet să vadă”.
Volumul poetului arădean oferă numeroase poeme scurte, simple și misterioase în același timp, dar și multe versuri care se detașează, într-un fel, cu de la sine putere, prin pregnanța și finețea expresiei. Iată câteva exemple. Un poem într-un vers: “Eu. Ca o excepție a clipei”. Un poem despre “singurătatea celui absent”, de o mare delicatețe: “Pe stradă nu era nimeni, rondouri de flori/ crude în fața caselor mici cu jaluzele căzute./ Întunericul din ele era bine împachetat în cuburi/ în care ființe albe și mici scânceau/ pitite în colțuri”. O “priveliște”, precum un instantaneu fotografic prins într-un joc straniu de umbre și lumini: “O sărbătoare cu totul perversă: muntele, ce cameleon, își schimbă instantaneu culoarea. De jos în sus./ Din întunericul văii în verdele deschis,/ luminos al ultimei raze de soare.// Cade în sus”.
Aceasta e suprafața. Dedesubtul ei însă temele și motivele care individualizează imaginarul poetului își formează cu precizie rețelele metaforice. Vasile Dan este astfel un poet sensibil, uneori cu o sensibilitate direct mistică, și dovedind capacitatea de a presimți și intui în jur invizibilul, imperceptibilul ori imponderabilul. O spune foarte frumos în Întâmplări crepusculare și alte poeme la Colibița (I): “Mulțimea aceasta imponderabilă ce te înconjoară.// Știi:/ nu oricine are voce să vorbească,/ nu oricine are auz să audă,/ nu oricine are miros să-ți anunțe o prezență,/ ci doar așa cioplind în aer contururi cu umeri moi/ ca ai ploii ușoare și scurte care tocmai a trecut/ grăbită pe lângă tine”.
 Într-un alt poem, din același ciclu al “întâmplărilor crepusculare”, poetul evocă un peisaj de munte, unde aerul se simte “primenitor ca în prima zi a Facerii”, peisaj traversat de nori care se arată precum “clăi ușoare de vată imponderabile în levitație”. Un distih ne semnalează că “miriade de ființe invizibile ne însoțesc” (p.35), în vreme ce un altul, de la sfârșitul poemului În nacelă (I) ne invocă o “piele ușor iluminată/ ca un manuscris nedescifrat de neofiți” (p. 61). În Echinocțiu, venirea primăverii (care ar fi “o altă boală a pubertății”) îi marchează în bine chiar și pe bătrânii cei mai urgisiți, căci “un foc alb și rece îi face să tremure imperceptibil/ sau poate-i doar o nouă lumină/ pe care le-o pune soarele dreptății/ drept în față”.
Întâmplări care țin de un anume fel de a vedea lucrurile se petrec și în jurul  scrisului ori al poeziei (și această meditație fiind un motiv recurent în poemele lui Vasile Dan). Astfel, o privire “inspirată” asupra foii albe de hârtie ar putea intui aici  nașterea imperceptibilă a poemului (“poemul care răsare din ea ca dintr-o cerneală simpatică”). Nu cu o imagine îndepărtată de aceasta, șirurile de păsări care se învolbură deasupra lacului s-ar putea asemăna, cum sugerează poetul, tot unui soi de scris sau de limbaj secret. Metaforele acestei “vederi” speciale a invizibilului (dar, în fond, ce altceva este poezia?) se prelungesc și în catrenul intitulat Poveste de iarnă: “O zăpadă subțire, o hârtie a patru/ cât vezi cu ochii/ în care sapi litere negre. O zăpadă/ care ia foc atât de ușor”.
Elementele imponderabilității se regăsesc și într-o imagine predilectă a lui Vasile Dan, și anume aceea a “copilului” (aceasta convocând uneori și mici detalii de autobiografie), copil care, în registrul imaginar al poetului, poate fi nu numai “vietate edenică”, dar și o ființă “aeriană”, asociată îndeobște cu imaginile zborului ori ale levitației: “Copil costeliv/ și amfibiu între ferestrele aburite fără perdele. Apoi focul de sus/ ce leagă întunericul brusc al amiezei, clipa cea repede,/ cu soarele negru, fărâmicios, putred, afânat al serii ce vine majestuoas/ de jur-împrejur, de pe dealuri, cu aerul încremenit. În care imponderabil/ poți să urci ori să cobori aninat precum o steluță ce zboară/ ce pâlpâie nouă” (Poor Yorick). Nu mai puțin edificator asupra universului “invizibilelor” din poezia lui Vasile Dan s-ar dovedi finalul poemului A crescut noaptea, în care imaginea clarității (a bunei vederi) este pusă în contextul înaintării în negurile vârstei: “Adorm cu mâna sub cap în timp ce citesc/ un text nou scris cu cerneală simpatică/ de mâna unui copil ce încă nu s-a născut”. 
Două poeme lungi, alegorice, Oglinda fluidă (în două părți) și În nacelă (în patru părți) sunt construite în jurul unei teme dragi autorului, aceea a dublului, a alter-ego-ului, poemele concentrând, în același timp, cam toate subiectele și preocupările poetice existente în volum. Ceea ce nu înseamnă, în mod automat, că sunt și cele mai bune piese din carte, preferințele mele mergând mai degrabă spre poeziile scurte, mai inocente, mai explozive. Chiar și în aceste poeme lungi, notabile sunt pasajele, fragmentele. Astfel, “incipitul” misterios al primului poem, Oglindă fluidă (I): “În locul meu un altul se naște în fiecare clipă,/ sare peste groapa de aer în care trăim împreună,/ umblă în cap precum yoghinii cu picioarele în cer,/ îmi îmbracă pielea în care eu însumi ard noapte de noapte…”.
 În vreme ce eul plutește “pe o mlaștină, ca o plantă migratoare cu rădăcinile în apă”, celălalt - ciudatul, intrusul, imaginea răsturnată, ființa clipei- “stă pe pământ uscat”. Poetul, căruia îi cam place să cultive despre sine imaginea insului cu capul în nori (“ai capul în nori/ și nodul mereu în gât,/ vocea înecată în esofag”) identifică eul cu metafora copilului inventiv, plin de imaginație, care se crede stăpânul propriului univers: “eu sunt acel copil care strigă că arborii au aripi/ ce cresc direct din pământ, / că norii zboară trași de el doar cu un firicel de foc,/ ascuns în căușul palmei”. Idealurile de imponderabilitate, de zbor, de climat aerian ale poetului sunt, încă o dată, sugestiv exprimate: “Cerul e tot o frunză uscată în levitație urcând, coborând,/ în care stă învelit ca într-o aură însuși Dumnezeu,/ lipsa gravitației e singura libertate pe care o poți în sfârșit obține,/ trupul e un lest mult prea greu, o piatră de moară la picioarele unui/ nou născut…” (p.7).
Mai bine articulat în expresia simbolică e al doilea poem, În nacelă, poem adresat, în primele două părți, unui “tu” imaginar. Acest adresant ar fi, în prima parte, “omul de pământ”, de care e ancorată nacela, în care stă “același om de hârtie” (“el e ușor, un puf, un zmeu ce flutură sus nepăsător, tot mai sus/ în aerul turbionar, rece, răscolitor”). Nu e greu de remarcat aici discriminarea proustiană, pe care Vasile Dan a mai înscenat-o și cu alte ocazii, între eul social, cel al cotidianului și al realităților curente, și eul născut de opera literară, ca produs al acesteia. În a doua parte, poetul se adresează născutului din sine, ființei de hârtie: “Te văd iarăși sus în nacelă cum urci/ direct din gura mea în fiecare dimineață/ și nu te mai întorci niciodată pe dâmbul verde/ de pământ nou-nouț pe care stau singur/ așteptându-te./ Te aștept cu spatele sau cu fața, într-o parte sau în genunchi/ alergând târâș prin mărăcini printre consoane șuierătoare/ ce îți înțeapă auzul moale prins în placenta unei limbi/ mult mai mari degetele au învățat să o vorbească/ însă încet/ precum ai duce la ochi orice, tot pământul/ cu inima lunii cu tot”.
Un pandant la poemul care deschide cartea ar fi poemul care o închide. Declarându-se astfel un “poet sceptic”, care nu-și face nici o iluzie cu poezia sa, autorul, pe de altă parte, vede scrisul său ca pe un “transfer de suflu”, de la sinele creației la cititor: “O parte vie din mine cel nevăzut/ trece atunci direct în el,// Ori precum morții îngropați în cer, în Tibet,/ dați la vulturi”. Inspirat moment pentru a pune punct la un volum de poeme substanțial, în care Vasile Dan își regăsește de multe ori tonul caracteristic, acela care l-a impus printre poeții de astăzi.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul