Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un poet care restaurează autoritatea cuvintelor

        Alex. Ștefănescu

Citesc și comentez de aproape patruzeci de ani poeziile lui Gabriel Chifu, pe măsura apariției lor în reviste și volume. Multe dintre ele m-au entuziasmat încă de pe vremea când autorul era un necunoscut și nimeni nu prevedea că o să ajungă vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor. Fac această remarcă prozaică în replică la ce au scris unii autori furioși în ultima vreme, care pretind că poetul se bucură de succes numai pentru că are o funcție importantă la USR. O asemenea idee reprezintă o jignire la adresa criticilor literari, cărora li se aplică prezumția de elogiere interesată. Și reprezintă, totodată, o nedreptate flagrantă făcută unui poet care, în loc să se ocupe exclusiv de scrisul lui, se ocupă cu generozitate și, din punctul meu de vedere, cu spirit de sacrificiu, de scrisul altora.


Poezia lui Gabriel Chifu a evoluat mult, dar nu în sensul că a devenit mai valoroasă (valoroasă era de la început), ci în acela că a devenit mai gravă. Antologia recent apărută, Ploaia trivalentă (titlu de-o originalitate stranie, dar neatrăgător; nu-mi închipui o cititoare visătoare strângând la piept o carte cu un asemenea titlu), nu ilustrează această evoluție. Autorul și-a selectat și reordonat poemele în funcție de concepția sa despre poezie de acum. Cartea ni-l prezintă pe noul Gabriel Chifu prin intermediul unor poeme recente, dar și prin unele poeme mai vechi care anticipau modul liric constituit la maturitate.


Prima observație: în anii afirmării sale, poetul se distingea printr-o vocație a bucuriei, prin înclinația parcă înnăscută de a sărbători existența. Mărturisea într-un poem – Drum inițiaticcă străbate uneori 107 kilometri numai pentru a asista, într-o pădure de pe malul Dunării, la dezlănțuirea primăverii. Acel personaj liric, filmat parcă sub cerul liber, în bătaia soarelui, cu figura pe jumătate mâncată de lumină, nu mai există azi. I-a luat locul unul cu o fizionomie întunecat-expresivă, desenată cu linii apăsate, așa cum apar chipurile oamenilor la lăsarea serii.


Poezia de altădată era tonică, până și elegiile aveau ceva imnic. Poezia de acum este de o copleșitoare tristețe. O tristețe înaltă, metafizică, încărcată de religiozitate în absența unei terminologii religioase. Îmi aduc aminte că am văzut odată, într-o expoziție a unor pictori francezi, un tablou intitulat Albastru, deși în realizarea lui artistul nu folosise deloc, nici măcar accidental, albastrul. Era însă acolo un vârtej de transparențe care te făcea să te gândești la amestecul violent de apă și aer în timpul unei furtuni pe mare, astfel încât, până la urmă, vedeai culoarea menționată în titlul lucrării. Așa se întâmplă și în poezia lui Gabriel Chifu. Deși nu dezvoltă niciodată, nici măcar fugitiv, o retorică preoțească, poetul îi transmite cititorului un fior mistic. În atmosfera creată, apariția fulgurantă a lui Dumnezeu produce o emoție puternică:


cum stă nepoțelul pe genunchii bunicului/ stă lumea în poala lui Dumnezeu./ bunicul-Dumnezeu a ațipit și a uitat toată povestea./ și atunci copilul îi șoptește bătrânului/ povestea pe care vrea s-o audă/ din gura lui" (și atunci copilul îi șoptește bătrânului povestea pe care vrea s-o audă).


Și mai emoționantă, ca o pagină de proză fantastică de Mircea Eliade, este descrierea unor urme de pași care ar fi putut fi lăsate de Dumnezeu. În poemul Ion F. Ne-a condus prin pustietățile din sudul Olteniei, după aducerea în prim-plan, ca într-un articol de ziar, a proprietarului unei ferme piscicole, cândva șef la vinalcool Segarcea, după evocarea de către acesta, la un pahar de vin, a unei cohorte de „activiști mari și mici, primari și prim-secretari,/ șefi de procuratură, de miliție și judecătorie/ fotbaliști, celebrități pasagere ale vremii" etc., poetul se întristează brusc:


petrecerea s-a prelungit/ până spre miezul nopții, iar de la un moment dat/ snoavele lui hazlii m-au întristat ireparabil./ văzută cu ochii lui,/ perioada aceea se dovedea a fi ceea ce știam că fusese:/ un bâlci amețitor, o comică,/ smintită paranghelie, un circ funest".


După această secvență, se lasă noaptea, ca o cortină, iar a doua zi se întâmplă ceva misterios, are loc acea „epifanie" despre care vorbește Nicolae Manolescu în legătură cu poezia lui Gabriel Chifu: „a doua zi dimineața, devreme,/ ne-am dus la baltă. Am prins câțiva pești,// dar, mai ales, am privit zborul păsărilor peste ape,/ am privit răsăritul și apusul în lumea aia neîncepută/ unde,/ dacă ești atent,/ poți să descoperi pe pământ urma pașilor/ celui invizibil/ care se abate uneori pe acolo, îngrijorat și solitar".


Nenumirea „celui invizibil", ca și caracterizarea lui drept „îngrijorat și solitarˮ ne tulbură și ne transmite un sentiment de vinovăție. Prin faptele noastre provocăm nu furia, ceea ar fi fost oarecum de înțeles, ci, mai mult decât atât, îngrijorarea divinității. Inofensivul adjectiv îngrijorat devine astfel, în context, înfricoșător.


În general, cuvintele capătă o mare autoritate în poezia lui Gabrirel Chifu. Li se restaurează autoritatea originară. Poeții moderni au făcut experiențe riscante cu limbajul. L-au solicitat intens, uneori excesiv, până aproape de rupere. Poeții postmoderni, la rândul lor, au inaugurat era risipei de cuvinte. Unii dintre ei folosesc (nu e o metaforă) de o sută de ori mai multe cuvinte decât Eminescu, poezia lor fiind un spectacol lingvistic, în care se amestecă toate limbajele, de la terminologia științifică și până la argou. Toate acestea sunt de efect, dar duc în timp la o devalorizare a cuvintelor. Trebuie cuvinte din ce în ce mai multe și mai excentric combinate ca să mai ajungă la conștiința cititorilor.


În poezia lui Gabriei Chifu se redescoperă − și se cultivă − importanța cuvintelor, aceea din enunțurile biblice. Propoziția simplă „Cain l-a ucis pe Abel" ne urmărește de două mii de ani, deși n-are nimic din carnavalul lingvistic captivant cu care ne-au obișnuit poeții din ultima jumătate de secol. Tocmai de aceea mi se pare nejustificată situarea lui Gabriel Chifu, ca poet, într-o perioadă de tranziție, aceea dintre neomodernism și postmodernism. Poetul nu face trecerea de la ceva la altceva, ci anunță un mod de a scrie care va deveni cândva o modă, un post-postmodernism sau cum s-o fi numind atunci.


Gabriel Chifu numește, nu parafrazează. Chiar și când recurge la serii sinonimice o face nu pentru a realiza o demonstrație de fast lingvistic, ci pentru a completa, prin nuanțări succesive, reprezentarea unei idei obsedante. Iată un exemplu: „toată ființa/ mi s-a scurs din acest corp./ el bate străzile și orașele, vorbește,/ se agită,/ singur,/ fără mine.// nu am habar unde am ajuns,/ nu am habar ce s-a ales de mine,/ dar în acest corp nu mai sunt,/ sunt în altă parte./ fruct fără miez,/ nor fără ploaie,/ ochi fără imagini,/ mare fără apă,/ povestire fără verbe,/ biserică fără rugăciuni,/ lumânare care se consumă,/ dar e stinsă/ și are flacăra altundeva" (am întâlnit într-o cârciumă un ins).


Sau iată un alt exemplu din răscolitorul poem cu albe bastoane pășesc pe strada mea orbii:


ei: amuțire a luminii,/ consoane într-o inscripție halucinantă/ din care vocalele lipsesc.// pe piele și în auz încearcă ochi nevolnici/ în zadar să le răsară./ (sâmburele unui cireș nimerind, purtat de o pasăre,/ în puținul pământ strâns la streașina unei case/ și încolțind amarnic, eronat acolo.)// spărtură prin care izbucnește în lume/ vântul de dincolo,/ cărare pe care și-o făurește golul; ei, orbii".


În general, însă, stilul acesta insistent-repetitiv nu este preferat de poet. Specialitatea lui rămâne relatarea calmă, ritualică, fără cuvinte în plus, a unor întâmplări care devin poezie prin însăși așezarea lor în rama unui poem: „un vas de cristal cu pereți vii/ și subțiri ca o respirație/ cade din slăvi/ și se face țăndări. Cum să-l repar? −/ eu știu că este Dumnezeu./ câte un ciob din el ajunge în mâna fiecăruia/ și nimeni nu are habar/ ce ține în mână" (din slăvi cade un vas de cristal).


Esența poeziei lui Gabriel Chifu este una narativ-vizionară. Multe din poemele sale sunt un fel de „vise", ca acelea povestite de Al. Philippide sau Leonid Dimov. Povestite însă fără solemnitatea (cam mecanică) a lui Al. Philippide și fără spiritul ludic exuberant al lui Leonid Dimov. Fiecare text are un crescendo, oferind imaginea trecerii de la proză la poezie. Poetul începe de multe ori intenționat prozaic, ca un reporter, și sfârșește apoteotic, ca un vizionar. Niciodată nu poți să prevezi cum se va ajunge de la o situație anodină la o trăire a revelației.


Poemul o vizită la mall, de pildă, începe cu aducerea în centrul atenției noastre a unui grup de elevi dezmățați, de genul celor care populează romanele Cristinei Nemerovschi: „chiuliseră mai mulți de la ora de fizică/ și tăiau frunză la câini./ unul a zis să meargă la mall, să bea o cafea./ așa au făcut. pe urmă s-au dus și la toaletă,/ au profitat, era gratis./ pe urmă s-au despărțit. unii s-au întors/ la școală. el a rămas...".


Pentru a face descrierea cât mai exactă, autorul folosește – fugitiv, doar atât cât este nevoie pentru a crea o impresie de hiperrealism − și câteva expresii din limba de lemn a acestei categorii de tineri: „...el a rămas,/ cu Bondocu și cu gagica ăluia,/ care de altfel și-o pusese și cu el:/ venea ora de română și lui i se rupea/ de română" etc.


Un adolescent rămâne, deci, rătăcit de grupul lui, într-un mall pe care îl cutreieră la nesfârșit (fiind băiet, mall-uri cutreieram...). Cum se poate ieși, scriind un poem, din această mlaștină a banalității? S-ar putea organiza un concurs pentru găsirea celei mai bune continuări. Iar concursul l-ar câștiga în mod sigur Gabriel Chifu, care, după enumerarea acțiunilor fără sens ale adolescentului, explică: „între timp se întunecase, se făcuse lumină,/ răsărise iarba, plouase, bătuse soarele,/ venise ninsoarea, se pornise viscolul/ înfloriseră pomii, căzuseră frunzele./ când a dat cu ochii de propriul său chip/ în oglinda dintr-o cabină de probă/ s-a speriat. era un tip cu fața căzută, cu părul albit,/ cu privirea împăienjenită și care abia respira./ a dat s-o rupă la fugă la școală. a deschis/ ușa mall-ului,/ a ieșit. și a observat cu stupoare că/ pășește în gol, în jur totul dispăruse,/ vântul șuiera distrugător,/ mall-ul stătea singur,/ o capsulă strălucitoare suspendată în vid".


Poetul traversează fără efort, în multe poeme, granița dintre fizică și metafizică. Tocmai accesul său oricând posibil la transcendență îl face să se miște atât de dezinvolt în spațiul realității imediate. Știe că nu este prizonierul acestei realități și că poate oricând să pășească, asemenea lui M. Blecher, în irealitatea imediată. Nu se străduiește, încordat, să facă poezie, pentru că oricum o face.


Cartea are mult de câștigat și datorită textelor critice inteligente și dense în idei de care sunt flancate poemele: o prefață de Dan Cristea și o postfață de Răzvan Voncu. Dan Cristea face parte, alături de Gheorghe Grigurcu și Al. Cistelecan, din cercul restrâns al criticilor de poezie ultrarafinați, cu un gust sigur. Iar Răzvan Voncu aduce, în evaluarea poeziei lui Gabriel Chifu, o necesară perspectivă de istoric literar.


A fost o încântare pentru mine să citesc poemele-revelații din această antologie, iar apoi să-mi confrunt impresiile cu cele ale prefațatorului și postfațatorului. Unele poeme le-am recitit, pentru a retrăi emoția pe care mi-au provocat-o. După încheierea lecturii, am așezat antologia în raftul de bibliotecă în care păstrez volumele de poezie bună.



Gabriel Chifu, Ploaia trivalentă, antologie, prefață de Dan Cristea, postfață de Răzvan Voncu, Timișoara, Ed. Brumar, 2015 (coperta: Mihaela Șchiopu), 180 pag.


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul