Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Universuri paralele

        Radu Voinescu

Comentatorii poeziei lui Gabriel Chifu nu au întârziat să remarce dimensiunea metafizică în care aceasta se desfăşoară (nu folosesc deloc întâmplător acest cuvânt; el trebuie legat de concepţia despre poezie a autorului). Este doar unul dintre orizonturile în care poetul creează pe un diapazon care merge de la detaliul mărunt, de fapt cotidian, la întâmplări existenţiale majore, trecând prin stări de onirism, pătrunzând în suprarealitate şi de acolo traversând experienţe mistice – implicându-l pe Dumnezeu uneori, alteori o entitate supramundană, cu atribute omnipotenţiale şi nu departe de sacralitate, însă, fapt notabil, rareori posedând şi atributul omniscienţei –, pentru a atinge pragul de dincolo de palpabil, de dincolo de ceea ce poate fi accesibil direct simţurilor şi, dacă nu spun o vorbă care ar putea fi socotită nepotrivită pentru inefabilul poeziei (dar ea se va lămuri în cele ce urmează), mijloacelor noastre obişnuite de măsurare şi determinare.

Am să încep cu un exemplu din poemul papirus: „am făcut sul întreg peisajul –/ cerul cu nori şi cu câteva stele,/ apoi văzduhul prin care tocmai/ trecea vântul, tocmai trecea/ mirosul liliacului înflorit,/ tocmai trecea o umbră.// apoi strada cu biserici din apropiere/ şi cu casa mea (ce mă cuprindea şi pe mine,/ stând la masă şi citind).// da, am strâns, am rulat/ tot universul meu, ca pe un papirus". Imaginea aceasta a unui univers care poate fi pliat, răsucit, făcut sul etc. nu este doar o viziune îndrăzneaţă de poet, ci e una dintre remarcabilele preocupări ale filozofilor şi ale fizicienilor teoreticieni din ultimul secol.


S-a insistat mai puţin, mi se pare, sau poate chiar deloc asupra înclinaţiei poetului Gabriel Chifu către asimilarea unor lumi în care legile fizicii, aşa cum o cunoaştem şi o înţelegem, par schimbate, către universuri imaginare sau ipotetice, să le spunem aşa, acolo unde se aventurează numai tipul de imaginaţie cultivat, pe lângă autorii de literatură de anticipaţie, de fizicieni de avangardă sau de matematicieni. Nu ştiu dacă formaţia de inginer într-un domeniu de vârf a autorului este la originea acestei propensiuni sau dacă intuiţia poetică. Poate amândouă sunt responsabile de creaţia pe acest diapazon. Indiferent cum ar sta lucrurile, bun filon pentru poezie şi-a ales! Poeticitatea fiind şi aşa intrinsecă unor asemenea „explorări", la nivelul la care un filozof al fizicii precum Steven Weinberg (dar nu numai el) atrăgea atenţia asupra frumuseţii şi simetriilor urmărite mai mult sau mai puţin conştient de teoreticienii macrofizicii sau de cei ai fizicii cuantice.


Din câte ştiu, doar Maria-Ana Tupan, într-o carte pe care am prezentat-o nu demult chiar în cadrul acestei rubrici, un studiu de pionierat, la noi, în privinţa aplicării în domeniul interpretării operelor literare a teoriilor fizicii actuale, einsteiniene şi posteinsteiniene (Realismul magic. Încercare genealogică), a atras atenţia asupra acestei dimensiuni a creaţiei lui Gabriel Chifu, dar numai în proză (romanul Povestirile lui Cezar Leofu). Mulţi literaţi cu formaţie exclusiv filologică vor privi cu toată mefienţa, dacă nu mai rău, aceste afirmaţii. Literatura şi arta, în general, înseamnă însă mult mai mult decât gramatici, analiză de text şi deconstructivisme. Literatura poate să însemne totul. Iar opera poetică a lui Gabriel Chifu, operă care i-a pus constant în încurcătură pe criticii care au încercat să o clasifice în aria evoluţiei literaturii române şi a câmpului literar al ultimelor două-trei generaţii, dă seama exact de aceasta.


Am ales pentru acest comentariu, de aceea, doar această direcţie a creaţiei poetice, dintre multele posibile, însă deja bine investigate – postmodernitatea scriiturii, dar şi expresionismul sau neomodernismul acesteia, poezia banalului, experienţa dedublării, cea a morţii, trama mistică, ludicul, paradoxul, matafizicul, viziunea suprarealistă, epicitatea etc. – ale lui Gabriel Chifu, aşa cum se înfăţişează în recentul volum antologic (o selecţie de autor foarte severă), Ploaia trivalentă (Prefaţă de Dan Cristea, Postfaţă de Răzvan Voncu, Editura Brumar, Timişoara, 2015). Poezia care, nu întâmplător, cred, dă titlul cărţii, mi se pare ilustrativă şi ea pentru orientarea despre care vorbeam, legată de o altă fizică, de multiplicitatea lumilor (redau, cu această ocazie, şi o frază tulburătoare a marelui fizician John D. Barrow: „Într-un univers de mărime infinită, orice lucru care are o probabilitate nenulă de apariţie trebuie să se producă infinit de des"): „a început ploaia trivalentă./ ea cade aici şi deodată/ în alte două lumi/ unde am fi putut să trăim/ şi unde nu vom ajunge niciodată.// ploaia aceasta prevestitor loveşte în geam/ ne şiroieşte pe faţă/ aducându-ne şoapte de dincolo/ şi de dincolo.// arătând că în zid mereu este-o poartă.// că tărâmul dat/ diferit se triplează" (ploaia trivalentă).


Iată, în limitele acestei fizici care contravine flagrant celei clasice, newtoniene, o imagine care ne trimite cu gândul nu numai la multiplicitate, dar şi la un paradox, acela al călătoriei în timp pentru a influenţa viitorul, în poemul scurtă istorie a universului (nu e inutil să amintesc o carte celebră a lui Stephen Hawking, Scurtă istorie a timpului): „eram cel care pleacă în patru direcţii deodată//...// cineva citea pagină cu pagină/ neantul de aproape/ vulturi albi smulgeau literele din carte/ şi cu literele zbătându-se încă vii în gheare/ treceau dincolo prin întunericul ferfeniţit.// în aşteptarea glonţului care/ pornit de mii de ani/ se îndrepta ameţitor şi negreşit spre mine". Avem aici, însă, în ideea „glonţului pornit de mii de ani", şi o trimitere la universul în expansiune, teorie care poate anula teza universului infinit. Cu teoria universului infinit rimează însă grafia poemelor lui Gabriel Chifu, care încep toate cu literă mică, şi nu cu majusculă, indicând continuitatea acestei poetici pe care el însuşi, într-un text programatic mai vechi, plasat la finalul volumului, o numeşte „heracleitică", adică a curgerii, a mişcării. La drept vorbind, a îmbrăţişa heracleitismul ca program poetic nu e necesar câtă vreme nu există decât două căi, cea eleată şi cea heracleitică, iar cultura europeană ţine de ultima. Să notăm, însă, că e vorba de căutările unui poet tânăr, Micul manifest despre poezia heracleitică fiind scris în 1991; avem, aşadar, de-a face cu o mărturie a acelor eforturi de autodefinire de atunci. Mai trebuie precizat că afirmaţia este făcută într-un context în care poetul nu se vede singular, aşa cum în poezia lui, de pildă, totul trece prin eul personal, liric sau ontic, ci făcând parte dintr-un ansamblu în care mai multe orientări de ieri şi de azi, deşi divergente, au acelaşi capăt: poezia.


O viziune cosmologică hindusă (aşadar, aparţinând paradigmei care ar fi, după Anton Dumitriu, cel care i-a inspirat teoretizarea, opusul heracleitismului) este transformată de poet într-una dinamică: „patru elefanţi trişti trec pe un drum pustiu/ şi cară în spate lumea mea. de fapt/ cară în spate o carte uriaşă/ în care sunt închis eu./ la pagina 2 mă prinde ploaia, înot într-un/ râu şi poate chiar mă înec./ la pagina următoare mă-ndrăgostesc lulea./ un capitol după aceea o părăsesc/ mă părăseşte./ la pagina 101 îmi cade din inimă/ un vers negru şi totul se întunecă,/ se face noapte în plină zi./ la pagina 102 biserica e luată de vânt/ şi se pierde în zare./ la pagina 200 habar n-am ce se-ntâmplă,/ pagina e albă, cartea se scrie/ pe măsură ce mă mişc eu în paginile ei" (patru elefanţi trişti trec pe un drum pustiu).


O viziune tulburătoare, puternică, demnă de cărţile lui Arthur S. Clarke şi de filmele făcute după scenariile lui merită invocată aici: „eram închis într-un diamant/ în formă de piramidă./ totul era rece în jur. urlam/ mă zbăteam şi nu puteam să ies.// diamantul era viu şi dormea!" (sunt un copac pe care moartea îl bate ca vântul).


Nu am adus fără motiv discuţia către ideea de infinit. Poetul însuşi sesizează cu acuitate paradoxurile acestui mod de a opera cu un concept atât de straniu: „dacă într-o bună zi/ cel-fără-de-nceput/ se naşte în creierul tău, ce te faci?/ ce te faci când bradul/ este mai înalt decât încăperea,/ când peştele este mai mare decât râul?/ cum îl găzduieşti în căscioara/ sărăcăcioasă a minţii tale/ pe oaspetele acesta nemărginit?" (oaspetele nemărginit). Unii spun că Universul se va expanda la infinit până când va deveni îngheţat şi mort. Există şi ipoteza inversă, aceea care spune că expansiunea va înceta, la un moment dat începând contracţia către punctul de dinainte de Marea Explozie. Poetic, se poate concepe şi altfel viitorul, îngheţul instalându-se tocmai atunci când totul se va restrânge în grăuntele iniţial: „din icoane din versuri din raze/ a fost smuls infinitul:/ de peste tot: smuls/ adunat gram cu gram şi silit/ să se restrângă în sine/ până la dimensiunile unui punct" (a îngheţat lumea).


Care este condiţia poetului într-un astfel de univers care apare, deocamdată, contradictoriu? O soluţie ar putea fi găsită în poemul mi s-a dat lumea: „aşadar,/ mi s-a dat lumea/ rătăcită, delirantă, întortocheată, bulversată, încâlcită,/ ferecată, dezintegrată, peticită, pierdută, tâmpă, ticăloşită,/ labirintică, îngâmfată, fără cheie, amnezică,/ lumea – o păpuşă căreia un copil i-a smuls mâinile,/ picioarele, capul, părul, ochii, urechile, nasul, i-a zdrobit/ înlăuntrul, mi s-a dat, aşadar, lumea şi mi s-a spus:/ ia-o cu binişorul, dă-i zăhărele,/ din cuvinţele, fă-i poezele,/ repar-o".


În lungul poem transcris în aranjare de text în proză intitulat regiunea aceasta este luminată de doi sori, se insinuează motivul lumii duble, fără posibilitatea de a cunoaşte care este adevărul şi care iluzia. Nu este vorba de o transpunere a clişeului preluat de la Platon, cel cu mitul peşterii, ci de o tratare proprie a unei dileme ontologice şi gnoseologice: „regiunea aceasta este luminată de doi sori. nu sunt sori luminoşi-orbitori. Nu sunt nici măcar sori inverşi, sori negri. [...] dar eu nu văd decât unul dintre cei doi sori. înseamnă că şi eu sunt multiplicat în două exemplare. totul e dublu. ca şi cum cineva ar fi aşezat aici o oglindă să lărgească spaţiul, să dubleze lumea. nu se ştie care este originalul şi care este copia. ce se petrece în fapt şi ce este doar o iluzie". Imposibil de aflat „care este lumea şi care este umbra sa fixată pe o peliculă de celuloid ce se învârteşte etern în măruntaiele unui aparat de proiecţie gigantic. şi dacă acest aparat inexplicabil plin de rugină şi de pânze de păianjen este cumva creierul lui Dumnezeu?". Dumnezeu este intrinsec lumii, este conţinut în ea, cu alte cuvinte, sau îi este exterior? Problemă teologică majoră, care i-a preocupat intens pe gânditorii scolastici.


Lumea, ei bine, lumea devine, cu toate acestea, la un moment dat, palpabilă pentru poet, ca muritor. Pentru care viitorul, altădată „împotmolit undeva, în drumul spre regiunea noastră" (din pântecul tău mare aflat în luna a noua), se arată iminent, ameninţător ca glonţul din poemul citat undeva mai sus. În am împlinit 60 de ani într-o zi de primăvară aşa şi aşa, timpul devine liniar, fizica se întoarce pe pământ şi toate îşi capătă adevăratele dimensiuni: „colegii, prietenii mi-au adus în dar/ o sumedenie de sticle cu băutură./ unul dintre ei chiar s-a mirat:/ câtă băutură ai primit, ai putea deschide un magazin!/ am zâmbit, iarăşi. eram sigur că n-o să se întâmple asta./ altceva mă neliniştea: mă gândeam că sunt într-adevăr/ prea multe sticle, e posibil/ să închid ochii/ înainte să se termine sticlele alea.//...// zău, chiar nu-mi dădea pace gândul/ că o parte din sticlele alea/ ca şi atâtea alte nimicuri/ or să-mi supravieţuiască".


Poezia lui Gabriel Chifu, complexă, evoluând în registre diverse, în care am operat doar pe o secţiune în aceste rânduri, se sustrage doar aparent încadrării. De ce spun asta? Pentru că, în realitate, originală, surprinzătoare la fiecare pas, este o poezie definită de trăsături aparte. Adică are o situare care îi aparţine numai ei.


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul