Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Īn sandalele lui Zarathustra, īnspre pădurile Marelui Viking

        Ioan Holban

Un fel cu totul special de spiritualitate şi, īn fond, de viziune poetică, asociind pe Zarathustra, Sf. Antonie cel Mare, mucenicii din Trebizonda, Marele Viking din „pădurea norvegiană" cu Gellu Naum, Dan Laurenţiu, Petre Stoica, Mariana Marin, Angela Marinescu, Gherasim Luca, Ada Milea, de unde se extrag multe esenţe lirice (versuri, sintagme, titluri), se exprimă īn cea mai recentă carte a lui Alexandru Ovidiu Vintilă, Obiecte psihice (Editura Karth, 2014); numele vin īn poezie īnsoţite de mitologia, istoria şi poezia lor, dar, odată aşezate īn reţeaua densă de simboluri, īşi pierd identitatea „de dicţionar" şi funcţionează ca nişte obiecte psihice care, uneori, stopează, alteori, irigă fluxul unei trăiri lirice foarte intense īn (i)realitatea imediată, lucrīnd, adică, pentru un subiect, pentru fiinţa interioară a poetului: un alt fel de a-i face pe toţi, de la figurile Orientului Antic pīnă la poeţii de aici şi acum, contemporanii noştri, cu vorba veche şi (ne)obosită. Trei sīnt poemele-pivot care structurează toată această constelaţie simbolică din cartea lui Alexandru Ovidiu Vintilă, complicată, complexă, subtilă, atrăgătoare, oricum: sandalele lui zarathustra, „ale căror şireturi au fost īnnodate/ cum se cuvine de nietzsche", coborīnd singure muntele („iubind īnţelepciunea şi dreptatea, a plecat el īnsuşi dintre oameni şi a trăit īn singurătate pe un munte, muntele fiind distrus apoi de foc, dar Zoroastres scăpīnd nevătămat şi vorbind mulţimii", spun perşii citaţi de Dio Chrisostom, nu-i aşa?), Trabzon, cu imaginea preotului „ucis īn biserica sa din oraş" şi pădurea norvegiană, subintitulată, cu o sintagmă a lui Gellu Naum, o deschizătură a frigului şi cu un motto din Angela Marinescu („abia la-nceput/ eu sunt/ abia/ la sfīrşit"): peste toate şi cuprinzīnd totul, se īntinde o reţea intertextuală, cu semne de la poemele „asimţite" ale lui Dan Laurenţiu şi „femeia-ţuică" a lui Gherasim Luca, la cutare vers de Petre Stoica, Mariana Marin, Ada Milea, care, iată, reprezintă obiecte psihice punīnd īn valoare subiectul fiinţei interioare a poetului: „imensă este pădurea norvegiană/ ca neputinţa de a fi/ aproape de Tine/ şi albia unde ne adunăm/ laolaltă/ cu toată īncrederea/ de unul singur/ hălăduiesc fără ţintă/ prin īntinsa pădure norvegiană/ elani galbeni din lemn lăcuit/ şerpi cu clopoţei zen/ ritmul tărăgănat al urşilor/ pădurea norvegiană e visul meu/ din dreptul unei ferestre zidite/ dincolo de marginea rīului/ īn pădurea norvegiană/ aerul īnserării e tare/ veghea mieilor soarele apus al iernii/ Marele Viking īn preajma lui Dumnezeu Tatăl/ aproape īn cer pădurea norvegiană/ cai fragili īntre vis şi ninsoarea fără sfīrşit/ imensă-i pădurea norvegiană/ ca neputinţa de a fi/ aproape de Tine/ şi albia unde ne adunam laolaltă/ cu toată īncrederea/ pīnă/ propriile noastre voci/ deveneau de neīnţeles/ cīnd ninge/ pădurile astea/ foşnesc există locuri/ pe unde gonim/ alături de reni argintii/ pīnă departe/ se īntinde pădurea norvegiană/ din ea răzbat sunete/ grave/ un teritoriu īndepărtat/ ni se deschide īn faţă/ lupi odihniţi urlă/ īnchizi ochii/ şi te arunci īn gol/ prin deschiderea frigului/ la orizont o linie roşie de sīnge/ atunci/ simţi că te/ naşti din nou/ din voia lui Dumnezeu Tatăl/ aproape īn cer/ īn timpul căderii serii/ Marele Viking o linişte tăioasă/ ca frigul iernii acesteia/ marile spaţii arborii albi/ apa sălcie secularele ierburi/ fluturi de var intacţi/ īn privirile noastre tulburi/ ne gīndeam unul pe celălalt/ totul ni se părea firesc/ fiecare gest ne ardea/ pe dinlăuntru arborii/ erau īnecaţi īn ceaţă/ cutele pamīntului erau neschimbate/ valurile acelea păreau tot mai obscure/ ne gīndeam unul pe celălalt/ totul ni se părea firesc/ cīnd ninge/ pădurea norvegiană foşneşte/ există locuri/ pe unde gonim/ alături de reni argintii/ pīnă departe/ pīnă departe/ pīnă departe/ se īntinde/ pădurea/ din dreptul/ unei ferestre/ zidite" (pădurea norvegiană).

Spaţiul unde se adună, īntr-o construcţie atent elaborată, aceste obiecte psihice re-prezintă un „teritoriu aparte al marginiiˮ, cum īl numeşte poetul īnsuşi īn Pīnă la Dumnezeu, segmentīnd, īn fond, lumea: dincoace, īn real, sīnt doar mecanisme (aproape) moarte, fluturi de var, de staniol, un cer īnvelit īn cenuşă, elani din lemn lăcuit, peşti de lemn, īn vreme ce dincolo, īntre obiectele psihice, „freamătul străzii se aude altfel", un fluviu incandescent curge pentru ca „doamna sigrśn şi pisica lui schrödinger" să ne conducă spre „līna de aur", totul e posibil, chiar şi Marele Viking din pădurea norvegiană să se afle „īn preajma lui Dumnezeu Tatăl": dincolo de marginea rīului, poate, Acheron, ne sugerează poetul, e departele pe care nu-l pot vedea decīt orbii lui Breughel, cu privirea lor secundă: toată aventura īn sandalele lui Zarathustra pleacă din faţa unei ferestre zidite, bătută īn cuie, de unde orbul − nu o imagine, cu atīt mai puţin, o referinţă culturală, ci un mod anume de a trăi, īn poezia lui Alexandru Ovidiu Vintilă − vede toate culorile unei lumi īn surpare: „furtuna trecuse broaştele ţestoase/ erau elegante īn carapacele lor verzi/ imaginează-ţi un īnger/ căzut pe pămīnt/ sub privirile tale/ oarbe/ un zid transparent/ ca o substanţă necunoscută/ splendida expresie a sfīrşitului/ de ploaie/ şi cīinii/ şi oamenii adunaţi la un pahar/ de vorbă/ deasupra lor luna īşi tot schimbă culoarea": un alt fel de a vedea pe-semne: „aveau un mod anume de a trăi:/ ca un orb īn faţa lui Dumnezeu/ īntr-o toamnă pe cīnd aşteptai/ să vină noaptea iubito īn visele tale/ pisicile īşi făceau de cap/ la colţul străzii karl marx/ gesticulai/ urmuz īţi apărea obsesiv/ socrate stamate fiecare dintre noi/ a purtat cīndva/ un fular roşu" (Pesemne).


Īn spaţiul acestei idei, poetul face şi cīteva exerciţii stilistice; scrie poeme nominale, pentru ca verbul de final să pună totul īn mişcare doar īnspre moarte: „Cīnd luminile Liniştea/ miazma unei duminici crestele/ īnsīngerate ale cocoşilor/ ţipătul desprins brutal de pe buze/ şi pleoapele nemişcate Doamne/ cīnd mă gīndeam la moarte" (Cīnd luminile Liniştea). Aici şi dincolo, īntr-o cruce de drum sau līngă dealurile „pe unde a băut bere cīndva sfīntul dada", la marginea paginii sau a văzduhului, la malul mării ori sub tavanul albastru al cerului, īn marginile succesive ale lumii ca o altă gidian㠄mise en abīme" („un şarpe īn burta celuilalt şarpe/ un peşte īnghiţit de un peşte/ un cuvīnt dintr-un limbaj īn/ alt limbaj tangaj īntre viaţă/ şi moarte Iosif cu/ pruncul Iisus īn braţe") sau ceea ce poate desena o arătare călare „peste livezi/ albastre şi verzi", cum se spune īn cu pălăria plină de vise, comedia bufă a zilei şi fantasma unui cīine roşcat („cum ai spune o rugăciune/ care te linişteşte/ vorbeşti despre frumuseţe/ un sfert de oră/ pe urmă/ comedia bufă a zilei/ pe podeaua camerei/ prea multe lucruri amare/ ciudate obiecte/ era o lumină greoaie se rezema de/ un cīine roşcat"); acolo, la capătul sfīrşitului şi aici, la īnceputul acestuia − despărţite de linia roșie de la orizont −, aproapele şi departele pot fi, iată, o singură fiinţă īn deschizătura frigului din ţinuturile hiperboreene ale Marelui Viking, din pădurea norvegiană.


Ce pare a deschide vederea o īnchide, īn fapt, iar fereastra deschisă din ultimul poem al cărţii lui Alexandru Ovidiu Vintilă e, īn fond, fereastra zidită, bătută īn cuie: „traversīnd străzile cele mai lungi/ prin sīngele tău sclipeşte/ o lumină oarbă şi bucuria de ieri/ mai are ecou peste noapte īn afara tuturor/ lucrurilor o piatră de moară urma unui/ foc stins/ viaţa/ īn care ne cufundăm/ vrīnd nevrīnd/ se īntīmplă ceva/ īntre strada riverside şi uriaşul copac de fier/ crede-mă/ dinspre umanitate nu se vede/ nimic/ poate spinarea neagră a pămīntului reavăn/ un peisaj translucid/ īntr-o dimineaţă ploioasă/ cīnd stai şi priveşti parada păsărilor toamna/ prin fereastra deschisă/ oraşul imaginea unui obiect psihic" (cameră goală). Alexandru Ovidiu Vintilă e un poet adevărat pe care critica de īntīmpinare nu şi l-a asumat cum binemerită īn cărţi precum caricatura de cretă, miezonoptica. tradiţia rupturii, cartea lui koch, viaţa preschimbată şi, acum īn urmă, obiecte psihice.



 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul