Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Spectacolul epicizat al unui pseudoparadis

        Ana Dobre

Ce este mai interesant în noul roman al lui Mihai Stan, Întoarcere în Paradis, romanul care încheie trilogia Paradis (compusă din Paradis, Ieșirea din Paradis și Întoarcere în Paradis)? Istoria/fabula sau scriitura, povestea sau facerea poveștii, scriitura sau facerea scriiturii? În cele aproximativ 500 de pagini, proporția dintre poveste și tehnicile narative este destul de fragilă, înclinând balanța când de o parte, când de alta.


Mihai Stan se integrează Școlii de la Târgoviște nu numai prin întâmplarea repartizării geografice, ci spiritual, adică fundamental, însușindu-și, fără a fi, totuși, un epigon, tehnicile narative care au impus această grupare în avangarda literaturii românești, precursoare, cum o spun Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, a postmodernismului. Mircea Horia Simionescu nu este un model de imitat, ci un reper necesar pentru a motiva propria opțiune, pentru a-și revendica o moștenire culturală, un părinte spiritual.


De aceea, cred că plăcerea de a nara este o plăcere în sine, după cum plăcere este permanenta intersectare a ficționalului și nonficționalului. „Sagace martor al clipei trăiteˮ, clipă transpusă de un diarist obiectiv, prozatorul permite distanțarea persiflantă, abordarea ludic-ironică, lăsându-se ispitit, sedus, cucerit de această plăcere care-l pune în situația de a organiza ludic scriitura, trecând prin convenții arhicunoscute, persiflându-le, delimitându-se pentru a căuta tonul fundamental al prozei sale, ton necesar pentru a pune în relief ideea ordonatoare, din acest joc al privirilor și al unghiurilor de observație rezultând și perspectiva relativizantă.


Alegând ca spațiu epic cancelaria unei școli, numită empatic Școala noastră, din Delureni, Desubdeal, fără determinări temporale precise, dar lăsând să se recunoască evenimente ale realității imediate, Mihai Stan creează, la nivel simbolic, imaginea, plauzibilă epic, a României contemporane, cu accent pe condiția intelectualului. Imaginile, scenele, înregistrate într-o Agendă, apoi într-un Registru, un Catastif, sunt, la modul realist, „felii de viațăˮ puse în mixerul unei narațiuni care alternează permanent planurile. Trei perspective sunt evidente, sugerând modalități diferite de raportare la aceeași realitate: perspectiva naratorului-personaj, Profesorul, dublată de intervențiile în Registru ale lui Narcis Iacov și Gicu Vălimărescu.


Între înregistrarea brută a faptelor și transfigurarea lor, romanul tinzând să devină un scripted reality: antiliterature or frontier literature, pare că nu există niciun decalaj. Scriitura simultană urmează tehnica jurnalului, formulă pentru care optează Mihai Stan, argumentând-o prin aceea că „specia literară în cauză poate lesne disimula chiar romanulˮ.


Deconstrucția structurii romanului tradițional este programatică, romanul Întoarcere în Paradis tinzând către metaroman și antiroman. Naratorul evadează din limitele lui Tz. Todorov, cele trei perspective (dindărăt, cu și din afară) fiind chiar persiflate, naratorul lui Mihai Stan cumulându-le, prin situarea simultană în cele trei situații de perspectivă narativă: dindărătul și din afara evenimentului, dar cu personajele.


Autoreferențialitatea ludică, jovială, umorul tonic pe care-l creează provin din totala cunoaștere a tehnicilor, cunoaștere ce permite distanțarea persiflantă sau doar ludică. În puzzele-ul narațiunii pot fi identificate scene din medii diverse − școală, mediul literar, politic −, toate aspirând spre un sens fundamental, reductibil la imaginea realității contemporane.


Adresările directe către cititor sunt menținute într-un registru afabil de ironizare a tehnicilor, procedeelor și convențiilor, dar și de autoironie, cu intenția seducerii receptorului. Persiflând ideea lui Oscar Wilde, potrivit căreia arta este minciuna care nu minte, naratorul își face mea culpa: „Mărturisesc, dragă cititorule, (...) că am îndrăznit să debitez aceste minciuni care nu mint (Paradis, Ieșirea din Paradis), deși recunosc faptul că am mixat în proporții pe care acum nu le mai pot decela, ficțiunea cu modelul real...ˮ.


Acest mixaj de ficțiune și nonficțiune e prezent peste tot în relatarea și consemnarea unor evenimente politice, dar mai ales în onomastica personajelor, unele din imediata apropiere a Profesorului, sagacele narator: Pascalache, Filerot, Pina, dl Caliopi, dna Elefteride, Marijane/Marilena/Marlena, Neluță Colivă, Aliodor Bubulete, Hector Petreanu, Ella Lucescu ș.a.; altele – Goșman, Gadașman, Arhi O. Gabrea de la revista Venus de dimineață, L’Irrésolu (MHS), revista Silabe și editura Valiza cu cărți, Frânghieru, Diosig Iosif, Mogulu, Pupila Mogulului etc. −, din lumea literară sau politică, sunt destul de ușor de recunoscut sub camuflajul fragil. Asupra acestui aspect, al disimulării indecise, relative a personajelor și locurilor, revine naratorul în același stil autoreferențial, la limita ludicului, sub forma unei interogații retorice: „...de ce disimulezi locurile și personajele sub nume destul de transparente încât lectorul identifică cu precizie?ˮ.


Desigur, cititorul atras de poveste va încerca să descifreze oameni, locuri, situații în acest roman cu cheie, dar nu aceasta este miza scriitorului. Convins că „adevăratul scriitor de oriunde și de oricând face din scrisul său un fel de spovedanie, o mărturisireˮ, acumulează întâmplări „bune și releˮ, le transformă în evenimente și apoi le transfigurează în poveste, Mihai Stan este preocupat de poveste, dar mai ales de spunere, de ceremonial.


La final, când se devoalează etajele scriiturii, cele la vedere prin cele trei perspective relativizante, ca și acelea cenzurate, se devoalează și simetria ascunsă în aparența haosului evenimentelor epice. Luarea prin rapt a Școlii noastre, prin decizia aberantă/mafiotă a unui Tribunal iresponsabil (simbolismul este implicit...), creează imaginea dramatică a realității României contemporane. Adevărul curat, pe care-l viza și către care-și orienta cititorul prin citatul din L’Irrésolu, existent în „miezul labirintic al existențeiˮ, ca și în „rețeaua arborescentă a anecdotei și a fanteziei", revelează zădărnicia – „existența se trage din nimicul primordial". Doar creația transgresează sentimentul zădărniciei, dând un sens nimicului, situând omul deasupra efemerului.



 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul