Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Vernisajul unui autoportret

        Emil Lungeanu

„Fac muzică", răspundea Mallarmé cīnd era īntrebat ce mai scrie. Iar Liliana Popa ar putea răspunde la fel de bine despre propriile versuri: „Fac pictură". La drept vorbind, chiar o exprimă ori de cīte ori īşi schiţează artele poetice: „Cānd zbor, mă desprind de mine/ Asemenea norilor, de pāmānt.// Şi caut acorduri, cuvinte, culori,/ Simboluri īn lumină". Zografiile sale sīnt caracteristice īn asemenea măsură, că ar putea servi oricīnd ca material didactic de teorie literară pentru ilustrarea procedeului hipotipozei. Chiar şi un simplu vis, bunăoară, poate căpăta fineţuri de pastel, precum īn idilele estive ale unui Garcilaso della Vega: „se făcea că īn lumina/ blāndă a/ după-amiezei/ mă plimbam pe malul unei ape/ īnvolburate,/ fără să ştiu unde sunt./ Pe mal, rochiţa īnfoiată a/ rāndunicii/ mi se īnfăşura pe glezne./ Umbra opacă a copacului/ īmi netezea gāndurile.../ Libelule cu aripi străvezii/ se-adunau deasupra apei/ īn dansuri doar de ele ştiute./ Īn zăvoi un iepuraş castaniu,/ cuci, lăstuni şi-o mulţime de/ rāndunele/ īşi făceau cuib īn malul sufletului/ meu". Solilocviile şi preumblările, principalele ingrediente ale acestui gen de experienţe, sīnt din bine cunoscutul meniu al romanticilor, chiar dacă poeta ţine să şi le argumenteze insistent ca pe o urmare nedorită a izolaţionismului din lumea artistică romānească de astăzi, parcelată mai ceva ca Aleea Scriitorilor de la Bellu: „Īn această inflaţie barocă/ Fiecare şi-a creat universul lui.../ Īn lumea mea privesc/.../ Sentimente, prăpăstii,/ Citadele, abisuri, corole" etc. Totuşi, reacţia la mediul ostil nu este acel sictir orgolios al romanticului de tipul „ba pe-a mă-tii", nici dezolarea şi nevroza obsesivă a simbolistului rătăcitor, ci mai curīnd o resemnare de ordin pragmatic: celor ce „nu-şi mai găsesc locul" īn Olimpul supraaglomerat le mai rămīne doar să se afle mereu īn mişcare, asemenea particulelor fără masă de repaus. Comunicīndu-i, īn Improvizaţii īn decembrie, actriţei Claudia Duminică-Keuterman constatarea „Fiecare cu galeria lui", Liliana Popa īi scrie mai apoi şi lui Ioan Groşan īn acelaşi limbaj de cronicar plastic: „M-am īncuiat pe dinafară./.../ şi mă plimb prin lume./.../ ca la īntoarcere/ să decorez Universul meu!", iar īn Răspuns către Ioanes, i se explică poetului Ioan Es. Pop: „Aceeaşi, cum mă ştii.../ scotocesc prin muzeele lumii". Căci acolo barem, īn muzee, ca şi īn parcuri, răposaţii stau de vorbă unii cu alţii, precum cei convocaţi teatral de Mihail Dragomirescu: „Dimineaţa statuile vorbesc./ Baraschi vorbeşte cu Bălcescu,/ Alecsandri cu sculptorul Theodor/ Burcă;/ Caragiale glumeşte cu Oscar Späthe;/ Coşbuc nu mai cere pămānt/ Eminescu şi Creangă stau la poveşti/ cu/ Ion/ Jalea./ Platanii ocrotiţi de lege/ Īşi dăruiesc frunzele/.../ Paznicii nimănui dorm liniştiţi...// Doar frunzele şi Radu Aldulescu mi-au/ spus/ «Bună dimineaţa»!" (iar dacă te-a salutat un Aldulescu, īnseamnă că nu e o Dimineaţă pierdută). Altminteri, printre cei vii, eşti ca pe Strada Ziduri-īntre-vii, tăcerile fiind „o formă sublimă/ de comunicare, mai ales după vernisaj". Acest nonverbalism īşi găseşte verificarea pretutindeni, de la faptul divers („Ieri, o ţigancă m-a sprijinit/ cānd alunecam pe gheaţă./ I-am oferit un zāmbet") şi pīnă la idilă, amorezii făcīnd mai degrabă figură de şantierişti din epoca poeziei proletcultiste, fiecare cu utilajul lui din dotare („Stăpānă pe tăcerea mea/ īncercam ieri să construiesc punţi/ spre/ tine"), sau doar mulţumindu-se să spere odată cu Dan Spătaru c㠄drumurile noastre poate se vor īntīlni vreodată", precum īn acest buletin meteo ce-ţi aduce aminte de sordidul „ninge gri" bacovian: „Cerul nu mai are cerneală,/ Vāntul mi-a răsucit māinile la spate/ Cuvintele suferă īn bătaia ploii/ Şi tăceri coboară īn parcuri.// Copacii au şaluri gri/ Trec printre oameni gri./.../ Pe drumul cu urmele tale/ Liniştea caligrafiază cuvinte de zăpadă". Aşa stīnd lucrurile cu lipsa de comunicare īntre semeni (acest copil-minune al actualei ere a telecomunicaţiilor high-tech), poeta pare īndreptăţită să declare „am găsit o rezolvare plastică". Şi poate cel mai bine se verifică acest remediu īn aglomerările hipotipotice īn manieră Minulescu (vezi, bunăoară, inventarul bazarului de la Stambul, cu „parfumuri şi mătăsuri,/ ibrice de aramă,/ mozaice [sic!] cu-nţelesuri./ O brăţară mică, filigranată/ o tiară, o granată./.../ cafeaua proaspăt rāşnită,/ adusă cu fes şi şalvari/ īntr-o ceaşcă de alabastru./.../ doi ochi de forma migdalei,/ cu sclipiri de săbii şi pumnale,/ de rubine şi paftale...// ...caşmiruri şi/ covoare/.../ ...safire, flori de portocal/ şi sāmburi de rodii") sau īn cuantificarea cu ajutorul culorilor: „De cāt verde,/ de cāte trepte/ va mai fi nevoie/ să pot urca iarăşi/ īn Grădina Ghetsimani?". Numai că plasticitatea poeziei e una, iar poetizarea artelor plastice cu totul altceva. Or, specialistă īn materie, Liliana Popa nu se poate abţine să scrie despre „decorativismul scenografiilor/ stilizate", despre lumina malteză pe care „din clarobscur/ o percepeam pe racourci-uri/ şi o pictam pe stāncile/ spălate de valuri", despre nebunul „fov modernist, tot căutānd abisul.../ avid să-i fure pietrei visul", despre secţiunea de aur, „raporturi şi cromatici" şi alte asemenea tehnicisme care, dacă nu-l lasă cu ochii cruciş pe cititorul neavizat, īnseamnă că e Stevie Wonder, tot aşa cum dacă auzi prin parcuri „Copii care rād.../ Īnseamnă că vara e īncă aici". De īnfrīnare mai are nevoie şi gustul pentru neologic şi livresc (mascarada veneţiană a literelor şi artelor geme de „pretenţii şi orgolii nejustificate,/ de interese şi personaje caragialeşti", corul bacantelor se face auzit „a priori... a posteriori", īn peregrinările reflexive ale poetei „timpul se dilată,/ dānd zoom pe culori şi trăiri") care, orice ar spune „republicanul vocabularului" Hugo, este ca un bucătar chinez angajat la McDonald’s. Lirismul cīştigă teren ori de cīte ori lucrurilor li se spune simplu pe nume, cele mai convingătoare tablouri din colecţiile de artă ale Lilianei Popa fiind tocmai acelea ale mediului ambiant (Prin Cişmigiu fără umbrelă, Vara a venit pe scara rulantă de la Universitate, Īnsemnări la īnceput de toamnă, Lebede etc.), pictate „aşa cum numai natura/ ştie". De fapt īnsă, īntocmai ca şi īn cazul precedentului Portret īn oglindă (Editura Tracus Arte, 2013), ceea ce contează cu adevărat nu e demersul literar propriu-zis, ci implicitul autoportret semnat de autoare odată cu noul volum de faţă.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul