Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Paul Zarifopol, recitit

        Adrian G. Romila

Articlier învederat, mai degrabă decât critic de sistem, autor de eseuri și rafinat cunoscător al clasicilor francezi și germani, Paul Zarifopol n-a avut posteritatea fastă a congenerilor săi interbelici. Asta și fiindcă, spre deosebire de Lovinescu, Ibrăileanu, Călinescu și alții, nu a găsit de cuviință să scrie mari sinteze literare, să fie un om al cărților fundamentale, ci să-și adune, periodic, „ideile gingașe" în antologii. E adevărat, consistente. Din ele, ulterior, cei care l-au comentat au încercat să extragă câteva direcții, altfel greu decelabile în amalgamul de fragmente și atitudini. Estetism, anticlasicism, raționalism critic, dar nu neapărat modernism declarat obvios. Atunci, care a fost poziția lui Zarifopol, ideologic vorbind? A avut una? Sau a rămas un intermediar, un ambiguu, un minor, un risipit, așa cum l-au văzut cei mai mulți? Critic ratat, filozof, moralist, erudit, scriitor fără operă, ce a fost Paul Zarifopol?


La aceste chestiuni a încercat să răspundă Andreea Mironescu, într-un consistent studiu dedicat autorului în cauză. Afacerea clasicilor. Paul Zarifopol și critica modernității (Tracus Arte, 2014) abordează articleria celui în cauză în primul rând din perspectiva unei teorii a eseului, ca gen prin excelență modern. Dacă modernitatea e expresia crizei, a fragmentarismului, a subiectivității, a amestecului ideologic, a pluriperspectivei și a permanentelor revizuiri (referințele utilizate de Andreea Mironescu pentru teoria eseului includ nume ca Lukács, Compagnon, Adorno, Schärf, Habermas), atunci „opera lui Paul Zarifopol poate fi citită nu ca o critică fără fundament și fără un termen de referință pozitiv, ci ca o operă a crizei − personale, dar și a societății, a literaturii și, de ce nu, a lumii (...). Fundamental legată de natura eseului și de criticismul modern, o astfel de operă nu avea cum să fie, în reversul ei, una de construcție". Alegând deliberat să fie eseist, și nu critic, lăsând, special, ca obiectele să fie subjugate de experiența interioară, și nu de o retorică dată, autorul celor cinci culegeri de articole originale a înțeles că, în modernitatea deschisă de secolul XIX, opera s-a eliberat de sub tutela capodoperei, iar fragmentul nu mai e doar o parte a sistemului virtual. Fragmentarismul, ca mod de expresie a vieții lăuntrice, îndoiala, ambivalența, nostalgia, rezistența la modernizare, cu orice preț, iată câteva dintre constantele observate de tânăra autoare, în imensa varietate de texte ale polemistului abstract. Chiar dacă-i reliefează apartenența la modernitate, Andreea Mironescu recunoaște, totuși, că o coerență definitivă nu poate fi conturată, până la capăt, în cazul lui Zarifopol. „Opera eseistică (și aceasta tranzitorie într-o anumită măsură, scrisul în cotidiene de mare tiraj devenind repede inactual) a lui Paul Zarifopol este congenială spiritului timpului, pentru că în subiectivismul ei se exprimă spiritul modernității. Dar, ca operă a fragmentului, nu creează un program decât cel mult pentru uz propriu". Precauțiile unor verdicte exhaustive și ostentativ personale apar, de altfel, pe tot parcursul studiului, deși nu lipsesc dialogurile polemice cu cei care au abordat scrisul marelui amic caragialean (Călinescu, Crohmălniceanu, Paleologu, Muthu).


Dar abia în chestiunea „afacerii clasicilor" îmi pare că dă Andreea Mironescu adevărata măsură a cărții sale. De unde vine aparenta inaderență a lui Zarifopol pentru clasicizare, când el a scris atâtea texte despre autori (mai ales francezi) atât de clasicizați? Nu e ușor de stabilit asta, în hățișul atâtor texte, risipite într-un interval așa de mare de timp. Autoarea afirmă răspicat că, în viziunea lui Zarifopol, criza modernității începe cu clasicii și că de aici rezultă paradoxul unui critic al clasicilor care a dat volume despre ei. Pentru Zarifopol, clasicii nu sunt doar o problemă națională a literaturii franceze și nici doar un capitol din istoria stilului sau a receptării publice, ci „sunt primii moderni care au problematizat estetica, la un nivel primitiv, retoric și gramatical", ei au făcut din artificialitate o artă pe care, în mod ipocrit și didactic, au vrut-o comunicabilă. Or, ceea ce primează, la moderni, e naturalețea, secondată de revelarea istoricității fenomenelor, adică, în mare, caracteristici principale ale discursului zarifopolian. Luat drept comentariu pe marginea literaturii, scrisul său e, în opinia Andreei Mironescu, o „operă a actualității", „o suprafață reflectoare, un document relevant pentru analiza formelor modernității românești, alături de alte genuri canonice, precum romanul, sau de genuri ale intimității, precum jurnalul ori autoficțiunea". Clasat ambiguu sub speța „criticii estetice", mai degrabă inclasabil, contradictoriu în ideologie, contemplativ, suspicios, „Zarifopol rămâne până la sfârșit un humaniste cu o curiozitate de colecționar care se pregătește să disece cu o eleganță desăvârșită obiectele pasiunii sale".


O foarte bună carte despre Paul Zarifopol, dar în același timp una despre modernitatea literaturii românești și despre legitimitatea genului eseistic e ceea ce ne-a propus criticul ieșean Andreea Mironescu.


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul