Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

CaleA REGALĂ

        Ioan Barb

Nu-mi mai amintesc exact cum am ajuns la capătul satului. Chiar dacă soarele alunecase după dealuri, razele lui încă aruncau o lumină stranie asupra munţilor Retezat și o umbră de mister deasupra pădurii Haţegului, care începea să urce dealul lin, chiar din acel loc. Bătrâna Contesă rămăsese în curte, conducându-mă cu privirea. Părea fericită că am avut bunăvoinţa să mă întreţin cu ea preţ de aproape două ore. În tot acest timp a depănat multe amintiri. Am ieșit pe poarta veche din fier forjat cu gândul să fac câțiva pași ca să mă reculeg. Nici nu ştiu când m-a ajuns din urmă femeia aceea. Era înaltă şi subţire şi parcă plutea deasupra asfaltului, chiar în dreapta mea. Copacii se aplecau peste noi, înșiruiți ca niște soldați aflați în manevră, de o parte și de alta a şoselei. La început nu mi-am dat seama dacă era tânără sau în vârstă. Și deodată s-a lăsat întunericul. Ca o pulbere fină care stârnea în mine dorința de a o spulbera dintr-o suflare de pe umerii noștri. Femeia mi-a spus bună seara după ce mă urmărise până în acest loc. La început m-am speriat, deoarece mă întorsese în prezent din gândurile mele exilate la mari depărtări. Chiar îmi simţeam genunchii tremurând uşor. Dar m-am îmbărbătat singur și mi-am revenit în fire. I-am răspuns scurt la salut și am tăcut. Nu puteam să-i disting faţa. Aveam însă percepţia mentală a unei situaţii de puternic contrast alb-negru sau negru-alb. Poate era doar o iluzie.


− Vedeți crucea aceea de hotar? M-a întrebat oprindu-se în dreptul unei pietre care se distingea peste şanţul de la marginea şoselei. Dacă te uiţi cu atenţie, a continuat, scrutând faţa mea plină de uimire, încă se văd urmele gloanţelor care au ricoşat din piatră.


− Nu ştiu despre ce vorbiți, am replicat apropiindu-mă şi mai mult de ea şi recunoscând, în sfârşit, sub veşmintele cernite, pe femeia care locuia în căsuţa de lângă parcul conacului. Am crezut că este îngrijitoarea, dar mi-am dat seama că mă înșelasem.


− Nu v-a povestit Contesa despre ce s-a întâmplat după ce Contele, tatăl dânsei, a convenit în scris că cedează statului de bunăvoie moşia, dar și celelalte proprietăți de la Cluj?


Am înţeles că între femeia din faţa mea şi bătrâna contesă exista o legătură specială şi situaţia era altfel decât mi-o închipuisem. Am ridicat din umeri mirat. O maşină a luminat şoseaua şi i-am distins chipul nostalgic. Era una dintre acele femei fără vârstă care nu se ştie prin ce minune sau eroare genetică rămân frumoase până la capătul călătoriei prin lumea aceasta.


− Îmi cer scuze că nu m-am prezentat, dar o fac acum: Brigitte, chiar dacă este un mod puţin ciudat de a mă prezenta. Sunt nepoata ultimului administrator al moşiei Contesei. Bunicul meu s-a prăpădit chiar în acest loc. Însă toate acestea s-au petrecut demult... Mama mi-a istorisit ce s-a întâmplat în acea zi. Păcat că a murit înainte de revoluţie. Am locuit multă vreme împreună, în căsuţa din spatele conacului. Apoi mama s-a prăpădit în timp ce eram studentă și locuiam în Cluj. După ce a fost retrocedată moşia, m-am întors în sat. Nu aveam pe nimeni în oraș. Contesa m-a chemat să locuiesc în vechea noastră casă. Îmi este, de fapt, ca o mamă.


− Chiar m-ați urmărit?


− Da. Sunt profesoară în oraş şi nu sunt străină de ce se întâmplă în jurul meu. Trec zilnic prin fața cabinetului d-voastră de lângă liceul la care lucrez . Recunosc, v-am spionat. V-am urmărit de fiecare dată când ați vizitat-o pe doamna contesă. Aveţi un dar special...


− Nu înțeleg?


− ...De a asculta întotdeauna cu atenţie.


− E adevărat, am recunoscut eu, dar este un defect profesional.


Încă stăteam în faţa crucii de piatră din marginea şoselei, aşteptând continuarea poveștii. Eram convins că voi auzi ceva interesant şi − trebuie să recunosc − nu-mi displăcea deloc povestitorul.


− Strămoșii bunicului meu au fost aduși aici de undeva din nordul imperiului, împreună cu alte familii, prin anul 1760. Au fost aduși ca să îngrijească viile regale ale Mariei Terezia. Care se aflau chiar pe dealul din spatele nostru. Terenul acesta avea condiţii optime pentru vița-de-vie de Tokay, care a fost plantată ca un experiment. Specialiștii au tras concluzia că este unicul loc din Transilvania în care condițiile creșterii acestui soi de vie sunt similare celor din Ungaria. Atât aciditatea solului, cât și clima. După 1922, prin celebrul decret de la Cluj, viile au fost naţionalizate şi date sătenilor. De fapt, îngrijitorilor acestor vii. După colectivizare n-au mai fost lucrate, dealul s-a împădurit sau a devenit păşune. Contesa mi-a povestit că încă mai există butucii de viţă-de-vie regală care cresc pe câmpurile aproape împădurite, printre spini şi mesteceni. Parcă nu s-au sălbăticit de tot. La fel cu sufletul omului: nu se poate dezumaniza de tot. După naționalizarea marilor averi, via a fost dată sătenilor, care au îngrijit-o până la întovărășire. Pe vremea colectivizării a fost lăsată în paragină. E un mister cum butucii de vie, chiar sălbăticiți, au rezistat aproape o sută de ani. Bunicul a făcut ce știa el mai bine. Contele l-a luat administrator pe moşia sa, ce era vecină cu viile regale. Tot aici şi-a găsit şi sfârşitul.


M-am îndepărtat instinctiv de femeia din dreapta mea. Femeia mi se părea la fel de stranie ca însăși povestea pe care mi-o depăna. Mi-a observat ezitarea și i-am citit pe chip licărul unui zâmbet.


− Nu-i aşa că vi se pare puțin ciudată întâlnirea noastră? Știu eu... Poate v-a surprins felul în care v-am abordat. Fiți convins că n-aş fi făcut-o dacă nu aş fi avut încredere în dumneavoastră.


− De ce aţi avea încredere în mine?


− Ştiam că sunteţi o persoană de încredere. Însăși Contesa mi-a confirmat asta. Inclusiv amănuntul că vă pasionează istoria, unele lucruri ce s-au petrecut cândva aici.


− E adevărat.


Un fâlfâit de aripi întrerupse povestea. Zborul grăbit al unei păsări de noapte străbătu ca o săgeată spațiul care ne despărțea. Aproape că am simţit pe tâmpă atingerea aripilor. Brusc, am realizat cât de fragilă este singurătatea noastră. Oricând cineva ne poate întrerupe drumul firesc. Până și zborul unei păsări. La fel apar și ispitele în gândul nostru, aparent de nicăieri. Ne chinuiesc o vreme și apoi ne lasă în pace. Mă întrebam ce caut, noaptea, pe drumul pustiu în compania unei femei pe care o întâlnisem întâmplător.


− Pe bunicul nu l-am cunoscut niciodată; mama mi l-a descris ca pe un om de treabă. Stăpânii aveau un munte unde își construiseră stâna şi îşi duceau, vara, vitele la păscut. Bunicul suia muntele, însoţit de măgarul Bela, în fiecare joi, cu provizii pentru ciobani. Cobora la începutul săptămânii. Bela începuse să fie un măgar atât de înţelept, încât nu mai era nevoie ca bunicul să-l însoţească la stână. Îi puneau în spinare desagii cu făină și alte alimente, iar el suia singur spre stână. Luni seara Bela se întorcea, tot singur, de la stână, cărând în desagi putinele încărcate cu brânză. Era o minune de măgar sau cel puțin așa afirmau toți oamenii din sat. Iar bunicul și contele se mândreau cu înțelepciunea măgarului, încât îl numeau un „Solomon al animalelor".


Femeia se opri pentru o clipă din povestit și continuă cu glas șoptit, ca și când mi-ar fi împărtășit o taină numai de ea știută.


− După ce Contele a fost ridicat de comuniști, măgarul a rămas fidel misiunii sale continuând să urce la stână şi să se întoarcă la moșie la fel ca întotdeauna. Chiar dacă ciobanul nu-i mai punea nici o sarcină în spinare. Cu toată înțelepciunea lui, Bela nu înțelegea că se schimbase stăpânirea. Totuși, într-o după-amiază de luni, s-a întors de la stână purtând în spinare putinile goale. Apropiindu-se de conac, Bela a auzit vocea bunicului strigându-l pe nume. În dreptul crucii de hotar s-au auzit răpăind focurile unui pistol-mitralieră. Bela s-a prăbuşit primul în iarba din marginea drumului, cu ochii mari, uimiți, cu gura deschisă a rânjet. Bunicul a căzut, la rândul lui, peste trupul însângerat al animalului. Iar sângele lor s-a îngemănat în țărână. O rafală nimerise și crucea din piatră. Încă se mai poate distinge urma gloanţelor ucigașe. E chiar relatarea mamei, ce mi s-a întipărit în minte cuvânt cu cuvânt. Mai târziu, s-a confirmat că autorii crimei erau chiar agenți ai Securității, care nu reușiseră să înăbușe ultimele elemente ale rezistenței din munții Retezat. Drumurile regulate ale măgarului în munte li s-au părut suspecte. Atât de suspecte, încât unul dintre securiști era convins că Bela ducea provizii răzvrătiților ascunși în munți. Au împușcat și ciobanul și au hotărât să omoare atât măgarul, cât și presupusul om de legătură, nimeni altul decât bunicul meu.


S-a lăsat tăcerea. Am ridicat instinctiv ochii spre cer. Preț de câteva clipe am simțit prelingându-ni-se pe frunte picăturile de ploaie. Apoi, brusc, cerul s-a înseninat la loc și s-a împodobit cu stele.


Mama a obţinut cu greu acordul să ridice trupul neînsufleţit al bunicului şi să-l îngroape creştineşte, în cimitirul din spatele conacului. A trebuit să stea aşa, prăbuşit peste măgar, două zile. Ca să fie de exemplu sătenilor. Vestea a străbătut toate satele. Mulți s-au înspăimântat. Leşul măgarului a fost aruncat într-o groapă, undeva, de la marginea satului.


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul