Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ovaţii Moi

        Victoria Comnea


Bila rulează pe mijlocul bandei albe. Se apropie valvârtej de patrulaterul cu popice. Urmează un zgomot infernal. Efectul demolator. Popicele spulberate.


− Excelent! De ce naiba nu-mi reuşeşte şi mie?


Întrebarea Inei, bătăile ei din palme reverberează, se multiplică în cuprinsul imensei săli de jocuri. În timp ce Delia alege o altă bilă, Ina revine la scaunul ei, continuând să turuie despre celibatari, celibatare şi nu numai.


− Ştiu, ştiu!... Pe tine nu te-a atras niciodată căsătoria. Tu iubeşti mai presus de orice libertatea, independenţa, autonomia... Şi îţi dau dreptate. În felul tău, tu eşti o femeie împlinită. Dar noi, noi, muritoarele de rând... nici artiste, nici muze, nici fufe... ce să facem noi cu libertatea şi... toate celelalte?... Nouă nici măcar o lovitură de bowling nu ne reuşeşte.


Delia râde.


Ina o vede mişcându-şi degetele de la mâna dreaptă şi pregătindu-se pentru o nouă lovitură. Îi place silueta Deliei. Este impecabilă, chiar şi acum, la vârsta a treia. Cu părul ei alb, retezat pe creştetul capului şi tuns foarte scurt în jurul urechilor, seamănă cu un bonz tibetan. Pantalonii şi geaca scurtă, în aceeaşi nuanţă de negru, o fac să pară cu mult mai înaltă şi chiar mai tânără. Eh, Delia se descurcă, încă se mai descurcă. Ba o traducere pentru editură, ba un articolaş în ziarul prietenului, başca pensia.


− Tu râzi, dar eu mă simt ca o zombilă. Femeia zombică a mileniului trei. Halal!...


− Lasă prostiile, Ina!, intervine Veronica ridicând capul dintr-o revistă. Ştii cumva ce înseamnă „icartică"?


− Cred că vine de la Icar. Ce ştiu eu?


− Ei, aş! N-are cum să vină. Fii atentă! Îşi bagă iar nasul în revistă şi citeşte cu voce tare. „În cazul lui, se poate vorbi chiar de o manieră icartică de reprezentare." E vorba de un pictor. Înţelegi?


− Încearcă „icastică"!, aruncă Delia peste umăr.


Aşezate pe scaunele de la capătul culoarului alb, Veronica şi Ina se privesc cu aceeaşi expresie de perplexitate. E clar că n-au auzit nici de acest cuvânt.


− Şi, mă rog frumos, cu ce se mănâncă... icasticul ăsta? Ina mimează cu succes timiditatea unei şcolăriţe.


Delia ţine acum bila ridicată până sub bărbie.


− Este o chestie mult prea savantă. Vă explic mai târziu.


− Ei, vezi ce înseamnă dacă ai fost la viaţa ta referent literar? Dar eu, de pildă, de la cine era să aud eu un cuvânt atât de elevat prin noroaiele şantierelor? De la elevator?... Sau tu, Veronica, deşi acum îţi bagi nasul în reviste şi pictezi toată ziua naturi moarte, de la cine ai fi putut auzi tu cuvântul ăsta în spitalul ăla sifilitic? De la bolnavii ăia care ţipau după ploscă?


− Hai, termină! Nici nu mai vreau să-mi amintesc! Nu asta e important. Şi Veronica îşi scutură violent revista. Important este că acum fac ceea ce mi-am dorit toată viaţa să fac. De ce nu îţi găseşti şi tu o preocupare, un ceva acolo, pentru sufletul tău?


− De ce, de ce! Ştii bine de ce! Cu un bărbat avocat şi cu clientelă, precum Costelaşul tău, mi-aş fi deschis imediat o casă de modă. Visul meu! Dar aşa, de unde să iau eu fonduleţele? Din pensie? Aia nu produce nici măcar un fonduleţ de-o colivă.


O dată pe an, cele trei femei îşi serbează prietenia la o sală de jocuri. De ce acolo? Pentru că un restaurant K lumea, va să zică, le-ar costa mult prea mult. Iar mâncarea îngraşă, nu-i aşa? Pe când o partidă de popice înghite doar o câtime din pensia lor şi nici nu îngraşă.


Înainte de ora prânzului, în moll este linişte şi cam pustiu. Elevii sunt la şcoală, oamenii cuminţi la muncă, iar golanii dorm. Cele trei prietene se adună în semiobscuritatea sălii de la etaj, sporovăiesc şi se străduiesc să dărâme cât mai multe popice. Dintre ele, doar Delia obţine punctajul maxim pe tabela electronică de marcaj. Ea nu ratează niciodată.


Zgomotul popicelor spulberate anunţă noua ei performanţă. Mulţumită, Delia îşi scoate mănuşile şi face semnul pentru time-out.


− Prea multă muncă dăunează grav sănătăţii. Ce beţi voi, frumoaselor?


Ina se înscrie prima pe listă.


− Zău că am poftă de o bere-două!... Am şi o poveste pentru voi. He-hei!... Şi apoi, e atât de plăcut să sorbi pe îndelete berea aia rece, ştiind că alţii trudesc din greu ca să-ţi plătească ţie pensioara ta mizerabilă.


− Şi tu, Veronica?


− Păi, cred că merit şi eu măcar o bere-două. Ieri am terminat o natură moartă splendidă: spanac, conopidă şi praz. Şi Veronica schiţează cu ajutorul mâinilor aşezarea lor în spaţiul tabloului. Nici nu vă puteţi imagina câte nuanţe de alb intră la o conopidă!


Delia face doar un semn spre barman. Omul ştie deja ce are de făcut. Nu trec nici trei secunde şi vine spre masa lor purtând tava sus, ca pe un trofeu de mare valoare.


După primele degustări, „fetele" sunt de acord că berea este for-mi-da-bil-de-bu-nă.


− Parcă ziceai ceva de o poveste, se interesează Veronica, ea fiind o mare amatoare de poveşti, pe cât este Ina pricepută să le toarne.


Ina împinge paharul către mijlocul mesei şi priveşte mulţumită jumătatea lui plină. Este momentul pauzei bine controlate de orice povestitor versat.


− Ah, dragele mele!, oftează ea. Dac-aţi ştii ce aproape am fost eu de o fericire deplină!...


− Să nu-mi spui că erai gata-gata să te măriţi! În aşteptarea răspunsului, Veronica îşi şterge încet cu limba mustaţa de spumă.


− Ş’ncă-cam! Ş’ncă-cam! Ina adoră şi inventează cacofoniile. Fără ele, vasăzică-că, nici o poveste n-ar mai avea nici un farmec. Asta e părerea ei nezdruncinată de nici o etică a limbii române, fie ea veche sau nouă.


− Şi?...


Ina le priveşte pe rând. Evaluează interesul fiecăreia dintre ascultătoarele ei. Veronica pare deja conectată. Delia zâmbeşte pe deasupra paharului cu o undă de melancolie sceptică.


− Ah, avea aşa, doi craci lungi, o mare poftă de mâncare şi de orice visează fieştecare om sau oamă!, reia Ina într-o tonalitate ostentativ romantică pe care şi-o retează singură. Categoric, era genul meu! Ce păcat! Ce păcat!


− Hai, dă-i drumu’! Ce s-a întâmplat? Delia spune şi tu ceva, dragă. Dă-i apă la moară! Suflă-i vânt din pupă! Nu vezi că asta vrea?


− Mare hoţomancă mai eşti tu, Ina! Ai, ai, ai! Deci... prin urmare... aşadar... aştept continuarea.


Ina îşi freacă fundul mare de scaun în căutarea celei mai comode poziţii.


− Acum două zile... Da, acum două zile, mă întâlnesc cu Georgeta, Getuţa, Geta, o fostă colegă de şantier. Ce mai faci, tu, dearina mea? De când a văzut Londra, geto-daca asta suferă de englezită cronică. Mă îngraş binemerci!, zic eu aşa, pe franţuzeasca mea românită de ciuperceni. Ce cumperi? Eram într-o prăvălie d-asta minimarketată proaspăt. Păi, zic eu, nişte ouă, nişte banane... Da’ tu nu te-ai mai măritat, dragă Ina? Asta e întrebarea ei preferată, de când ne ştim. Încă nu! Aştept să mă fac fată mare şi frumoasă. Aşteaptă şi tu, că mai e doar un pic, ca d-aci până vizavi! Am şi eu glumita mea cronică. Cumpărăm fiecare aia ş-aia, sporovăim despre pensie, despre ameţiţii ăia din guvern... Şi, când să ne despărţim, chiar în pragul uşii cu termopane şi sistem de alarmă încorporat, pac, punga mea, cu tot cu ouă, se izbeşte de podea. Plasticul la nevoie se cunoaşte! Mă uit repede şi constat că s-au spart deja vreo câteva ouă. Colega, Georgeto-daca mea, nu prea suferă de idei, dar atunci a avut şi ea o suferinţă. Vai, dragă, cum să mergi în halul ăsta până acasă! Ştii ceva? Vărul meu locuieşte aici, la doi paşi. Mergem la el şi facem ceva cu ouăle tale. Şi iată-mă, ea şi ouăle mele omletate, la uşa domnului, vărul Georgetei. Omu’ era, întâmplător, acasă. Afabil, ne introduce imediat în bucătăria lui sclipitoare-faianţată-nichelată... Îmi preia punga buclucaşă, îi înţeapă fundul cu vârful unui cuţit şi o ţine sub jet de apă. Culege şi aruncă resturile de coji, după care ne apucăm toţi trei să ştergem ouăle şi bananele scăpate de la dezastru. Rapid şi eficient, vărul Georgetei! Numai zâmbete şi vorbe liniştitoare. Eu începeam să mă simt de la excelent spre o-la-la-ul visat. Tot afabil nevoie mare, omu’ ne invită în living. Un coniac? O cafea? Nici un deranj, vai de mine! Cafetiera e deja în priză. Un-doi şi gata cafeaua! Înţelegeţi voi, fetelor? Pe lângă pensie bunicică şi practică menajeră, mai avea şi doi craci înblugizaţi de toată splendoarea. Era adică un bărbat pe măsura tuturor potrivelilor.


Ina tace. Meditează. Soarbe o gură de bere.


− Eu începeam să cred că bila e deja la mine şi eram pregătită să dau lovitura decisivă, când... O văd deodată p-aia?... O bilă mică, abia săltată din copilărie, cu buricul la vedere... Aluneca deja repede-repede dinspre uşă spre el, cu toate ledurile de la adidaşi clipind şmechereşte, ca şi cum ne-ar fi făcut cu ochiul mie, geto-dacei şi lumii întregi la minte. Şi ţop pă el. Ţucule, Ţucule, că ce dor mi-a fost de tine! Am chiulit de la sport, că şi cu tine tot sport fac. Hi, hi, hi! Îşi aruncă rucsăcelul cu cap de viţeluş din spate şi iar ţop pă el. Îi desface nasturii cămăşii, după care îşi bagă boticul în pectoralii lui păroşi.


Mă uit la Georgeta. Se uită şi ea la mine cu faţa în două nuanţe de roşu. Domnu’ dădea să se încheie, dar bila mică nu şi nu, că uite, Ţucule, uite, Ţucu-mic, mai sunt nişte fire albe aici şi aici. Zice ea cu un glas de pisică alintată şi i le smulge un-doi. Curată magie!...


Ah, dragele mele! Popic de-aş fi fost şi n-aş fi zburat mai repede pe scări. Bila aia mică mi-a spulberat toate iluziile din prima. Georgeta se ţinea după mine. Vai, mă simt aşa de prost. N-am ştiut. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că unu’ ca el ar putea suci minţile unei... copile. Adică, după capul ei, bila aia mică era o naivă, o victimă, sărăcuţa de ea.


O iau înainte, mai fac câţiva paşi şi realizez că mi-am uitat plasa sus. Dau să mă întorc, dar colega mă opreşte. Nu te duce! Zău, nu te duce! E prea jenant. Ba mă duc! Sunt ouăle mele, sunt bananele mele. Hrana mea p-o juma’ de lună. Iau liftul. Urc. Uşa rămăsese deschisă după spulberarea noastră. Dau să intru şi nimeresc în desfăşurătorul unui mare cutremur. Seismul ondula tavanele, scutura pereţii, sălta valoroasele reproduceri înrămate, gâdila funduleţele vazelor... Şi râsete... Şi chiote... Lustrele dădeau în hohote p-afară şi, peste toate, iubitul, preferatul meu Freddie Mercury − ah, trădătorul! − ţipa şi el cât îl ţineau bojocii: we are the champions... we are the champions...


Acum, dacă tot eram în plin cutremur universal, nu mai aveam de ce să mă jenez. Nu? Aşa că mi-am văzut liniştită de treaba mea. Am intrat în bucătăria sclipitoare-faianţată-nichelată, am deschis frigiderul şi mi-am recuperat plasa cu preţiosul ei conţinut.


Ina rămâne un timp imobilă, mută şi nevăzătoare, din cauza pleoapelor lăsate.


Nebuloasa creştea pe feţele ascultătoarelor.


− Atât?


− Ce... atât?


− Păi... doar atât?


− Eh, frumoasele mele, dacă-mi amintesc bine, a mai fost ceva. Da, iubitelor! Stând eu aşa cu plasa aia în mână, cred că am înţeles din ce străfunduri îţi vine ţie noua ta pasiune, Veronico. Am fost gâdilată şi pătrunsă de mustăţile lui Salvador Dali. Curată fecundaţie creatoare! Veritabil zeu al femeilor frustrate. N-o să vă vină să credeţi, dar acolo, pe aragazul clătinat din bucătărie, chiar în drăgălaşa tigaie teflonată a proprietarului, am comis prima natură moartă din viaţa mea. Am luat un cuţit mare...


− Ce? Ce vrei să spui?


− Sper că n-ai omorât pe nimeni.


Delia nu mai zâmbeşte. Veronica nu mai respiră. Amândouă aşteaptă cu sufletul la gură.


Ina întinde mâna după paharul cu bere, ia o gură şi plescăie din buzele arcuite în şiretenia satisfacţiei depline.


− De ucis, nu, nu i-am ucis! Dar de sadicit − ah! − cum mi i-am mai sadicit aşa, ŕ la Dali. Întotdeauna mi-au plăcut subiectele lui comestibile. Cred că voi, dragele mele, voi vreţi să ştiţi şi ce titlu i-am pus eu naturii mele cuţitorite... Asta vreţi, nu?...


Pauză, cât îşi leagănă ea fundul semeaţă ca o raţă pe baltă.


− Păi, ce-aţi zice de niscaiva ovaţii moi la tigaie (fără tigaie)?!...


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul