Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ovaţii Moi

        Victoria Comnea


Bila rulează pe mijlocul bandei albe. Se apropie valvārtej de patrulaterul cu popice. Urmează un zgomot infernal. Efectul demolator. Popicele spulberate.


− Excelent! De ce naiba nu-mi reuşeşte şi mie?


Īntrebarea Inei, bătăile ei din palme reverberează, se multiplică īn cuprinsul imensei săli de jocuri. Īn timp ce Delia alege o altă bilă, Ina revine la scaunul ei, continuānd să turuie despre celibatari, celibatare şi nu numai.


− Ştiu, ştiu!... Pe tine nu te-a atras niciodată căsătoria. Tu iubeşti mai presus de orice libertatea, independenţa, autonomia... Şi īţi dau dreptate. Īn felul tău, tu eşti o femeie īmplinită. Dar noi, noi, muritoarele de rānd... nici artiste, nici muze, nici fufe... ce să facem noi cu libertatea şi... toate celelalte?... Nouă nici măcar o lovitură de bowling nu ne reuşeşte.


Delia rāde.


Ina o vede mişcāndu-şi degetele de la māna dreaptă şi pregătindu-se pentru o nouă lovitură. Īi place silueta Deliei. Este impecabilă, chiar şi acum, la vārsta a treia. Cu părul ei alb, retezat pe creştetul capului şi tuns foarte scurt īn jurul urechilor, seamănă cu un bonz tibetan. Pantalonii şi geaca scurtă, īn aceeaşi nuanţă de negru, o fac să pară cu mult mai īnaltă şi chiar mai tānără. Eh, Delia se descurcă, īncă se mai descurcă. Ba o traducere pentru editură, ba un articolaş īn ziarul prietenului, başca pensia.


− Tu rāzi, dar eu mă simt ca o zombilă. Femeia zombică a mileniului trei. Halal!...


− Lasă prostiile, Ina!, intervine Veronica ridicānd capul dintr-o revistă. Ştii cumva ce īnseamn㠄icartică"?


− Cred că vine de la Icar. Ce ştiu eu?


− Ei, aş! N-are cum să vină. Fii atentă! Īşi bagă iar nasul īn revistă şi citeşte cu voce tare. „Īn cazul lui, se poate vorbi chiar de o manieră icartică de reprezentare." E vorba de un pictor. Īnţelegi?


− Īncearc㠄icastică"!, aruncă Delia peste umăr.


Aşezate pe scaunele de la capătul culoarului alb, Veronica şi Ina se privesc cu aceeaşi expresie de perplexitate. E clar că n-au auzit nici de acest cuvānt.


− Şi, mă rog frumos, cu ce se mănāncă... icasticul ăsta? Ina mimează cu succes timiditatea unei şcolăriţe.


Delia ţine acum bila ridicată pānă sub bărbie.


− Este o chestie mult prea savantă. Vă explic mai tārziu.


− Ei, vezi ce īnseamnă dacă ai fost la viaţa ta referent literar? Dar eu, de pildă, de la cine era să aud eu un cuvānt atāt de elevat prin noroaiele şantierelor? De la elevator?... Sau tu, Veronica, deşi acum īţi bagi nasul īn reviste şi pictezi toată ziua naturi moarte, de la cine ai fi putut auzi tu cuvāntul ăsta īn spitalul ăla sifilitic? De la bolnavii ăia care ţipau după ploscă?


− Hai, termină! Nici nu mai vreau să-mi amintesc! Nu asta e important. Şi Veronica īşi scutură violent revista. Important este că acum fac ceea ce mi-am dorit toată viaţa să fac. De ce nu īţi găseşti şi tu o preocupare, un ceva acolo, pentru sufletul tău?


− De ce, de ce! Ştii bine de ce! Cu un bărbat avocat şi cu clientelă, precum Costelaşul tău, mi-aş fi deschis imediat o casă de modă. Visul meu! Dar aşa, de unde să iau eu fonduleţele? Din pensie? Aia nu produce nici măcar un fonduleţ de-o colivă.


O dată pe an, cele trei femei īşi serbează prietenia la o sală de jocuri. De ce acolo? Pentru că un restaurant K lumea, va să zică, le-ar costa mult prea mult. Iar māncarea īngraşă, nu-i aşa? Pe cānd o partidă de popice īnghite doar o cātime din pensia lor şi nici nu īngraşă.


Īnainte de ora prānzului, īn moll este linişte şi cam pustiu. Elevii sunt la şcoală, oamenii cuminţi la muncă, iar golanii dorm. Cele trei prietene se adună īn semiobscuritatea sălii de la etaj, sporovăiesc şi se străduiesc să dărāme cāt mai multe popice. Dintre ele, doar Delia obţine punctajul maxim pe tabela electronică de marcaj. Ea nu ratează niciodată.


Zgomotul popicelor spulberate anunţă noua ei performanţă. Mulţumită, Delia īşi scoate mănuşile şi face semnul pentru time-out.


− Prea multă muncă dăunează grav sănătăţii. Ce beţi voi, frumoaselor?


Ina se īnscrie prima pe listă.


− Zău că am poftă de o bere-două!... Am şi o poveste pentru voi. He-hei!... Şi apoi, e atāt de plăcut să sorbi pe īndelete berea aia rece, ştiind că alţii trudesc din greu ca să-ţi plătească ţie pensioara ta mizerabilă.


− Şi tu, Veronica?


− Păi, cred că merit şi eu măcar o bere-două. Ieri am terminat o natură moartă splendidă: spanac, conopidă şi praz. Şi Veronica schiţează cu ajutorul māinilor aşezarea lor īn spaţiul tabloului. Nici nu vă puteţi imagina cāte nuanţe de alb intră la o conopidă!


Delia face doar un semn spre barman. Omul ştie deja ce are de făcut. Nu trec nici trei secunde şi vine spre masa lor purtānd tava sus, ca pe un trofeu de mare valoare.


După primele degustări, „fetele" sunt de acord că berea este for-mi-da-bil-de-bu-nă.


− Parcă ziceai ceva de o poveste, se interesează Veronica, ea fiind o mare amatoare de poveşti, pe cāt este Ina pricepută să le toarne.


Ina īmpinge paharul către mijlocul mesei şi priveşte mulţumită jumătatea lui plină. Este momentul pauzei bine controlate de orice povestitor versat.


− Ah, dragele mele!, oftează ea. Dac-aţi ştii ce aproape am fost eu de o fericire deplină!...


− Să nu-mi spui că erai gata-gata să te măriţi! Īn aşteptarea răspunsului, Veronica īşi şterge īncet cu limba mustaţa de spumă.


− Ş’ncă-cam! Ş’ncă-cam! Ina adoră şi inventează cacofoniile. Fără ele, vasăzică-că, nici o poveste n-ar mai avea nici un farmec. Asta e părerea ei nezdruncinată de nici o etică a limbii romāne, fie ea veche sau nouă.


− Şi?...


Ina le priveşte pe rānd. Evaluează interesul fiecăreia dintre ascultătoarele ei. Veronica pare deja conectată. Delia zāmbeşte pe deasupra paharului cu o undă de melancolie sceptică.


− Ah, avea aşa, doi craci lungi, o mare poftă de māncare şi de orice visează fieştecare om sau oamă!, reia Ina īntr-o tonalitate ostentativ romantică pe care şi-o retează singură. Categoric, era genul meu! Ce păcat! Ce păcat!


− Hai, dă-i drumu’! Ce s-a īntāmplat? Delia spune şi tu ceva, dragă. Dă-i apă la moară! Suflă-i vānt din pupă! Nu vezi că asta vrea?


− Mare hoţomancă mai eşti tu, Ina! Ai, ai, ai! Deci... prin urmare... aşadar... aştept continuarea.


Ina īşi freacă fundul mare de scaun īn căutarea celei mai comode poziţii.


− Acum două zile... Da, acum două zile, mă īntālnesc cu Georgeta, Getuţa, Geta, o fostă colegă de şantier. Ce mai faci, tu, dearina mea? De cānd a văzut Londra, geto-daca asta suferă de englezită cronică. Mă īngraş binemerci!, zic eu aşa, pe franţuzeasca mea romānită de ciuperceni. Ce cumperi? Eram īntr-o prăvălie d-asta minimarketată proaspăt. Păi, zic eu, nişte ouă, nişte banane... Da’ tu nu te-ai mai măritat, dragă Ina? Asta e īntrebarea ei preferată, de cānd ne ştim. Īncă nu! Aştept să mă fac fată mare şi frumoasă. Aşteaptă şi tu, că mai e doar un pic, ca d-aci pānă vizavi! Am şi eu glumita mea cronică. Cumpărăm fiecare aia ş-aia, sporovăim despre pensie, despre ameţiţii ăia din guvern... Şi, cānd să ne despărţim, chiar īn pragul uşii cu termopane şi sistem de alarmă īncorporat, pac, punga mea, cu tot cu ouă, se izbeşte de podea. Plasticul la nevoie se cunoaşte! Mă uit repede şi constat că s-au spart deja vreo cāteva ouă. Colega, Georgeto-daca mea, nu prea suferă de idei, dar atunci a avut şi ea o suferinţă. Vai, dragă, cum să mergi īn halul ăsta pānă acasă! Ştii ceva? Vărul meu locuieşte aici, la doi paşi. Mergem la el şi facem ceva cu ouăle tale. Şi iată-mă, ea şi ouăle mele omletate, la uşa domnului, vărul Georgetei. Omu’ era, īntāmplător, acasă. Afabil, ne introduce imediat īn bucătăria lui sclipitoare-faianţată-nichelată... Īmi preia punga buclucaşă, īi īnţeapă fundul cu vārful unui cuţit şi o ţine sub jet de apă. Culege şi aruncă resturile de coji, după care ne apucăm toţi trei să ştergem ouăle şi bananele scăpate de la dezastru. Rapid şi eficient, vărul Georgetei! Numai zāmbete şi vorbe liniştitoare. Eu īncepeam să mă simt de la excelent spre o-la-la-ul visat. Tot afabil nevoie mare, omu’ ne invită īn living. Un coniac? O cafea? Nici un deranj, vai de mine! Cafetiera e deja īn priză. Un-doi şi gata cafeaua! Īnţelegeţi voi, fetelor? Pe lāngă pensie bunicică şi practică menajeră, mai avea şi doi craci īnblugizaţi de toată splendoarea. Era adică un bărbat pe măsura tuturor potrivelilor.


Ina tace. Meditează. Soarbe o gură de bere.


− Eu īncepeam să cred că bila e deja la mine şi eram pregătită să dau lovitura decisivă, cānd... O văd deodată p-aia?... O bilă mică, abia săltată din copilărie, cu buricul la vedere... Aluneca deja repede-repede dinspre uşă spre el, cu toate ledurile de la adidaşi clipind şmechereşte, ca şi cum ne-ar fi făcut cu ochiul mie, geto-dacei şi lumii īntregi la minte. Şi ţop pă el. Ţucule, Ţucule, că ce dor mi-a fost de tine! Am chiulit de la sport, că şi cu tine tot sport fac. Hi, hi, hi! Īşi aruncă rucsăcelul cu cap de viţeluş din spate şi iar ţop pă el. Īi desface nasturii cămăşii, după care īşi bagă boticul īn pectoralii lui păroşi.


Mă uit la Georgeta. Se uită şi ea la mine cu faţa īn două nuanţe de roşu. Domnu’ dădea să se īncheie, dar bila mică nu şi nu, că uite, Ţucule, uite, Ţucu-mic, mai sunt nişte fire albe aici şi aici. Zice ea cu un glas de pisică alintată şi i le smulge un-doi. Curată magie!...


Ah, dragele mele! Popic de-aş fi fost şi n-aş fi zburat mai repede pe scări. Bila aia mică mi-a spulberat toate iluziile din prima. Georgeta se ţinea după mine. Vai, mă simt aşa de prost. N-am ştiut. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că unu’ ca el ar putea suci minţile unei... copile. Adică, după capul ei, bila aia mică era o naivă, o victimă, sărăcuţa de ea.


O iau īnainte, mai fac cāţiva paşi şi realizez că mi-am uitat plasa sus. Dau să mă īntorc, dar colega mă opreşte. Nu te duce! Zău, nu te duce! E prea jenant. Ba mă duc! Sunt ouăle mele, sunt bananele mele. Hrana mea p-o juma’ de lună. Iau liftul. Urc. Uşa rămăsese deschisă după spulberarea noastră. Dau să intru şi nimeresc īn desfăşurătorul unui mare cutremur. Seismul ondula tavanele, scutura pereţii, sălta valoroasele reproduceri īnrămate, gādila funduleţele vazelor... Şi rāsete... Şi chiote... Lustrele dădeau īn hohote p-afară şi, peste toate, iubitul, preferatul meu Freddie Mercury − ah, trădătorul! − ţipa şi el cāt īl ţineau bojocii: we are the champions... we are the champions...


Acum, dacă tot eram īn plin cutremur universal, nu mai aveam de ce să mă jenez. Nu? Aşa că mi-am văzut liniştită de treaba mea. Am intrat īn bucătăria sclipitoare-faianţată-nichelată, am deschis frigiderul şi mi-am recuperat plasa cu preţiosul ei conţinut.


Ina rămāne un timp imobilă, mută şi nevăzătoare, din cauza pleoapelor lăsate.


Nebuloasa creştea pe feţele ascultătoarelor.


− Atāt?


− Ce... atāt?


− Păi... doar atāt?


− Eh, frumoasele mele, dacă-mi amintesc bine, a mai fost ceva. Da, iubitelor! Stānd eu aşa cu plasa aia īn mānă, cred că am īnţeles din ce străfunduri īţi vine ţie noua ta pasiune, Veronico. Am fost gādilată şi pătrunsă de mustăţile lui Salvador Dali. Curată fecundaţie creatoare! Veritabil zeu al femeilor frustrate. N-o să vă vină să credeţi, dar acolo, pe aragazul clătinat din bucătărie, chiar īn drăgălaşa tigaie teflonată a proprietarului, am comis prima natură moartă din viaţa mea. Am luat un cuţit mare...


− Ce? Ce vrei să spui?


− Sper că n-ai omorāt pe nimeni.


Delia nu mai zāmbeşte. Veronica nu mai respiră. Amāndouă aşteaptă cu sufletul la gură.


Ina īntinde māna după paharul cu bere, ia o gură şi plescăie din buzele arcuite īn şiretenia satisfacţiei depline.


− De ucis, nu, nu i-am ucis! Dar de sadicit − ah! − cum mi i-am mai sadicit aşa, ą la Dali. Īntotdeauna mi-au plăcut subiectele lui comestibile. Cred că voi, dragele mele, voi vreţi să ştiţi şi ce titlu i-am pus eu naturii mele cuţitorite... Asta vreţi, nu?...


Pauză, cāt īşi leagănă ea fundul semeaţă ca o raţă pe baltă.


− Păi, ce-aţi zice de niscaiva ovaţii moi la tigaie (fără tigaie)?!...


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul