Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pe marginea unei răstălmăciri în limba română: romanul Calpuzanii, de Silviu Angelescu

        Vasile Spiridon

Pentru cartea Calpuzanii, Silviu Angelescu a folosit vechiul truc al manuscrisului găsit. Romanul cu acest titlu ar reprezenta o traducere în paleosarmatică a unei cronici despre domnia în Ţara Românească a fanariotului Nicolae Mavrogheni, pe care un autor necunoscut ar fi scris-o iniţial în limba română a sfârşitului de secol XVIII. Iar romancierul nu ar face decât să re-traducă în limba română ceea ce a recuperat aproape în întregime, deoarece sfârşitul manuscrisului ar fi fost deteriorat de vreme.


Eu vin acum să spun nu neapărat că aş fi descoperit finalul lipsă, dar că am avut norocul să dau peste cinci pagini care preced textul ca atare. Ar fi vorba despre înşiruirea unor reflecţii ale autorului cronicii respectivului timp asupra actului traducerii, adresate în mod indirect potenţialilor traducători ai textului său în alte limbi decât româna. De unde se vede că orgoliul scriitoricesc de a fi tradus în cât mai multe limbi se manifesta şi în acele vremuri. Lucru cu atât mai vizibil cu cât prima jumătate a manuscrisului (el însuşi o traducere) ar fi cuprins o gramatică a limbii paleosarmatice.


Pot spune şi eu că am găsit şi pierdut originalul în nişte condiţii pe care nu le expun aici, din teama că nu voi fi crezut. Dar că, spre deosebire de Silviu Angelescu, am avut şansa de a fi dat peste toate cele cinci pagini de început ale manuscrisului, cărora le lipsesc doar titlul şi numerotarea. Desigur că re-traducerea mea în limba română nu se poate ridica în niciun fel la nivelul celei făcute de profesorul bucureştean, însă m-am străduit să respect spiritul limbii noastre de acum două sute de ani. Dacă veţi găsi în transpunerea mea discrepanţe evidente faţă de ceea ce stă scris în romanul Calpuzanii, nu puneţi nimic pe seama autenticităţii foilor găsite şi pierdute de mine, ci pe nestăpânirea, aşa cum trebuie din parte-mi, atât a limbii paleosarmatice, cât şi a celei româneşti de sfârşit al veacului XVIII.


I-aş fi putut oferi din start lui Silviu Angelescu paginile găsite de mine, pentru a le adăuga unei noi editări a romanului sau la o a doua parte a sa (pe care a tot promis-o: Comoara Calpuzanilor), însă orgoliul meu de traducător ocazional dintr-o limbă necunoscută mie a înăbuşit orice gest de generozitate filologică. În plus, nu m-am putut abţine să nu mă uit şi la ceea ce a răstălmăcit romancierul, luând de la el chiar sintagme întregi, cu top-ten-ul. În faţa eventualei acuze de plagiat mă pot apăra cu argumentul că acum două sute de ani sentimentul proprietăţii intelectuale nu era deloc acutizat, aşa cum este în zilele noastre. Îmi iau totuşi o măsură de precauţie şi pun totul între ghilimele, la o adică, să mă justific şi să spun că, de fapt, tot textul este tributar lui Silviu Angelescu. Ceea ce, în fond, şi este (dar mai ales în formă)...


Iată răstălmăcirea pe româneşte a paginilor găsite:



„Omului datu i-au fost graiul spre a cuvânta către aproapele lui şi-a face înţelegere şi-a căpăta ajutorinţă la treburile mai lesnicioase, ce singur nu poate-mplini. Oamenii grăiesc unii către alţii, dară mai puţintei au ştire despre rânduiala graiului. Din vechime aflatu-s-au cărturari şi ritori şi grămătici ce cu multă-nţelepciune dat-au în vileag rânduiala de pe care se tocmeşte lucrul limbei. Dară nu despre dulceaţa sau amărăciunea limbei am a cuvânta, că despre aceasta mai bună desluşire au dat Esop, ghebosul, ale căruia pilde bine spun, pentru cine le-nţelege. Nici de zidirea lumii şi alte aşezări am cugetat a scrie, acuma cându rânduiala lumii e tocmai pe dos.


Am cumpănit eu cu mintea mea proastă zicerea că urât lucru şi de sminteală este să purcezi la făcutul de tălmăciri cari nu se adeverează şi cari sunt la noi în lipsă mare şi foarte de trebuinţă. Aş trage după mine atâta ruşine câtă spre fala mea nu-i. Dacă unul nu tace, mai vorbesc apoi şi alţii, luându aminte, şi dacă o am scris, poate a fi o pildă, spre a nu mai face aşa, cugetând la tâlcul vorbei ce zice că numai boii se leagă cu funia, iară oamenii cu cuvântul. De se va supăra oarecine, au va găsi cu cale că n-am grăit după adevăr, însuşi să ia condeiul şi să dreagă pe unde va socoti c-am greşit. Eu mai bine nici nu pot face, nici n-am ştiut, că cele omeneşti toate-s cu margeni şi cu greşale şi, ştiindu de aceasta, nici o amăgire n-am, ce gândit-am că destul ar fi măcar de-aş putea nemeri.


De unde se-nţelege desluşit mai sus că este trebuinţa, dacă năzuim să iscodim duhul lumii, să stăpânim dentâi meşteşugul vorbirii tălmăcite, că-i ţinut cărturarul să afle starea, aşezarea şi încheieturile vorbirii, spre a şti cătră unde să-şi aducă lucrul său cu chipul de-a izbândi. Cuget să-i cam fi prins tâlcul vorbii că la unii toate le vin de-a gata, de şi pâinea le creşte-n pomi şi ei numai ce-o pun la copt. La alţii, pâinea nu creşte-n copaci, ce trebuie smulsă cu trudă şi sudoare, răsturnând brazdă cu plugul şi secerând în zăduful verii, precum nu-i lesne a face.


Frumos lucru şi treabă gingaşă-i din greşalele altora să tocmim viaţa noastră. Are să rămână taină nepătrunsă şi lucru de mirare cum omul cel prost tălmaci a nemerit pe lume sub zodie smintită. Aşa, din puţină minte şi multă scrinteală, el dă ghes a crede că un om cu cât s-a-ndeletnici mai puţin cu cetitul cărţilor, cu atâta e mai limpede la cap. Şi că cei învăţaţi din cărţi vorbesc aşa de nu-i înţelege nemenea. Dulapuri nemţeşti cu vivliotecă, avându multă strânsură de cărţi, sau care mai sunt şi pe nişte poliţe, îngropate în grosimea zidului nu-s cu trebuinţă la el. Macar c-a umblat tălălău prin lume şi c-are ştiinţă de ceva carte, arare poate fi bănuit de gând chibzuit, c-are limba deprinsă a vorbi tot într-aiurea. Cu multe tertipuri îţi pune perdele pe ochi, pe lângă ce-ai mai avut. El suceşte minţile unora cu tălmăciri amăgitoare, de acelea sofisticeşti, de nu zic de dreptate şi adevăr, măcar că, de multe ori, aşa ar părea. Cu o tărie în vorbe cu care a fost deprins a se măsura, acelea smintesc adevărul, făcându minciuna de pare a fi dreptatea însăşi, dar, cându ai lua aminte, cugetând limpede, numai rătăcire afli într-acelea.


Omul cel prost tălmaci nu face potrivire între vorbe şi stârneşte buclucuri luătoare-n râs. El deprinse de pe la alţii s-o rupă niţel pe limba italienilor şi, mai ştiind câteva vorbe din graiul franţujilor şi nemţilor, mai dedându-se niţel a grăi şi pe turceşte, i-au părut altuia învăţat tare, chiar dac-au fost ridicătură din proşti. Zic de înţelepciunea bătrânilor ce-au lăsat vorbă că apa la matcă trage şi prostul la teapă. Şi, după cum zice vorba că cioara lângă cioară trage, alte paseri nu-i sunt drage, şi-aceştia s-adună împreună. Când se-ncură măgarii va să se strice vremea, dară mă-ntorc şi zic că mai bine-i măgar viu decât înţelept mort. Şi dacă taci şi le dai pace, şapte sate n-au ce-ţi face. Altminteri pică râsu-n vine şi zici c-au fost privelişte!


Omul cel prost tălmaci are ziceri de cele ritoriceşti, amăgitoare, care, pentru multe asemenea fapte stricăcioase, de-aş sta să le scriu cu slovă, multe călimări ar fi să istovesc. Cât încearcă el să pară altcum, necioplirea apucăturilor sale ritoriceşti îl arată răzvedit cine-i: bătător de monedă calpă! De multe ori se prinde în încâlcelile lucrurilor şi vedem că tâlc bun are-o vorbă din proşti care zice că butea plină nu s-aude, însă butea goală vuiet mare face. El nu bagă de seamă că vorbele nu se-nmulţesc fără rânduială, fiindu limba ca şi vieţuitoarele, adică avându ea deprinderi şi metehne ce, cunoscându-le, mai la îndemână ne vine s-o meremetisim după cum e-mprejurarea.


Omul cel prost tălmaci nu ştie cuvântul vechi ce zice că din fire ţese muierea răbdătoare pânza lată, că trebuie răbdare şi chibzuinţă, să nu pornească lucru bun, dară la vreme nepotrivită şi fără folos, că, dacă peştele-i în gârlă, nu pui borşul la foc. Şi-au mai zis cuvântul din bătrâni că la lemnul tare trebuie secure ascuţită şi, cum bine se ştie, calului nu-i afli năravul până nu-l încaleci. Omului cel prost tălmaci îi place să râme-n ograda altuia şi din aceste fapte i s-ar putea trage mult năduf. E precum cotoiul din poveste care, dacă n-ajunge la slănină, zice că pute.


Omul nemerit tălmaci ştiutor nu se crede la adâncituri ale vorbelor, la ziceri cu tâlc mai dezvelit. Au bătut el pământ mult şi-au cunoscut lumea, şi-au deprins şi alte graiuri. Au auzit naţii de oameni vorbind toate limbile Evropei, de păreau a fi curat Turnul Vavilonului. Om înţelept, adâncit în învăţături, el umblă la şcolile cele nalte de la Şorbona, care este-n ţara franţuzească, unde deprinde toate-nţelepciunile. Zici că stă de vorbă cu duhurile, de-i dau acelea învăţ cum să facă din toate limbile pământului câte ştie şi din învăţături vechi, rămase din vremi. Să crezi cuvântului vechi ce zice să ieşi afară când latră un câine bătrân!


Cu multă osteneală săvârşeşte lucrul lui omul nemerit tălmaci. Iară pe unde nu ştie, nici află scris, mai ispiteşte prin oameni dumiriţi, care au mai ştiut de acelea ce el n-au cunoscut prea bine, au să mai fi uitat, că e scursoare de vreme de atunci şi e trebuinţă a se primeni limba. Cu greu dară au ajuns de-au legat cap şi coadă lucrurilor şi-au prins pricina urzelilor. Iară de-au prins tâlcul întâmplărilor ce-au fost, gândit-au să tălmăcească istorie asupra a căreia poveste să pilduiască. Spre a-şi împodobi zicerea, dară potrivea cu rânduială tălmăcirea, să fie cu-nţeles legată de cele ce povestea.


Şi-au căznit el a scrie cu de-a măruntul tălmăciri. Avându mintea agerită de slovenirea bucoavnelor şi la fire zăbavnic, lesne scorneşte vreun chip de-a dezlega cele mai încâlcite întâmplări în care s-ar afla prins. Ştie că în oala acoperită nu dă musca şi glăsuieşte puţin şi bizuit, dară ştie să pună şi vorbele pieziş, dând răspunsuri în doi peri, şi să pară nătâng sau înţelept, după cum ar avea trebuinţă. Numai atunci slova tălmăcită e statornică, cându toţi de obşte suntu mulţumiţi, iară tălmăcirea e desluşită şi de mitropolit, şi de boieri, şi de neguţători şi alte obraze necărturare.


Isprăvile omului nemerit tălmaci le socotim de mare cinste. Precum greierele a cărui putere toată îi e-n glas, el ştie aşeza slovele-n tâlcuri ca să le păstreze faima peste veac, fiindu nemurit de vorbele ce le scorneşte, că dară şi o cetate o poţi sparge cu gura.


Urzelile de le scriu aici suntu pentru zicerea că tălmăcirea şi boieria nu-i bine a se ţine după naştere, ce şi după faptele omului. Pe aceste rătăciri s-a stricat lumea, că unii-s prea sus şi-alţii prea jos. Şi toate le-au schimbat şi le-au schimonosit numai s-arate printr-însele starea în care au urcat. Aşa şi cu tălmăcirea şi straiele, că unii se poartă în mătăsării, alţii în trenţe, fiindu-le straiele spre trufie. La unii oameni, care-s negri, au la ei rânduiala de umblă toţi golaşi, fără nemica pre dânşii, nice măcar „femoralia", izmene adică. Şi, neavând straie, nici craiul, nici sluga, nici fudulia nu ştiu ce-i. Precum se vede, mult adevăr e-n ce-au zis Ecleziastul, că ce e strâmb nu se poate-ndrepta şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr. Că goană după vânt şi deşertăciune e totul şi nemica trainic şi stătător nu-i sub soare. Goi am venit pe lume şi-om pleca făr-a duce nemica-n mână din toată osteneala ce-am ostenit."


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul