Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Traducere, interpretare şi re-creare

        Anca Milu-Vaidesegan

În urma unui studiu comparativ din punct de vedere traductologic al versiunilor în limbile franceză și română ale romanului Tocaia Grande, aparținând scriitorului brazilian Jorge Amado, ne-au atras atenția varietatea modalităților prin care se realizează traducerea idiostilului amadian în cele două limbi-țintă care fac parte din aceeași familie a limbilor neo-latine ca și limba-sursă, dar care se diferențiază considerabil din punct de vedere cultural. Portugheza braziliană se caracterizează printr-un fond lexical îmbogățit cu termeni preluați din idiomurile indigene și africane, o trăsătură care constituie una din dificultățile majore ale oricărui demers traductiv.
Limba portugheză a cunoscut o ramificare în două grupuri principale: portugheza europeană (vorbită în Portugalia și în fostele colonii din Africa) și portugheza braziliană. Este incontestabil faptul că a doua s-a format din trunchiul limbii portugheze medievale, dar nu trebuie omise influențele limbilor indigene, cum ar fi limba indienilor tupinambás, care a fost învățată de primii coloniști. Specialiștii  apreciază că ceea ce a devenit ulterior limbă generală, un soi de lingua franca, utilizată cu precădere în sec. XVII-XVIII, a provenit din tupi (familia limbilor tupi-guarani). Vestigii din acest idiom s-au conservat și în portugheza braziliană actuală: toponime, denumiri de unelte, alimente, floră și faună. Elementul african a pătruns în limbă prin popularea masivă, în sec. al XVII-lea, a teritoriului brazilian, cu un număr important de sclavi capturați în Africa și aduși să muncească pe plantațiile de trestie de zahăr, cafea și cacao; ei vorbeau între două și trei sute de limbi diferite din familiile de limbi vest-africane, îndeosebi bantu. Vechimea și continuitatea acestei prezențe explică numărul mare de cuvinte bantu în lexicul brazilian, precum și gradul ridicat de adaptare morfologică la portugheză. Toate aceste contacte lingvistice au condus la configurarea a ceea ce actualmente se desemnează ca varietatea braziliană a limbii portugheze.
Jorge Amado (1912-2001) s-a născut la Itabuna (Bahia), fiind unul dintre cei mai importanți scriitori brazilieni ai sec. al XX-lea, tradus în peste treizeci de limbi, reprezentant al Modernismului brazilian. Vasta sa operă este o veritabilă frescă de moravuri din ținutul de cacao, Bahia lui natală, pitorească prin practicile magice și parareligioase, unde opozițiile sociale sunt zugrăvite într-o notă romantic-realistă. Scriitorul brazilian folosește în general un limbaj popular, asezonat cu o mulțime de expresii regionale, ceea ce ridică nenumărate dificultăţi tradcătorilor săi.
Având în vedere influențele de ordin lingvistic și cultural suferite de-a lungul timpului de portugheza braziliană, cât și specificitatea devenirii sale istorice, traducătorul este pus în faţa unei avalanşe de termeni indigeni, practic intraductibili, pentru care trebuie să găsească diverse soluții de transpunere în limba-țintă. Nu mai puțin importante sunt și aspectele de ordin social, politic, cultural, proprii societății braziliene de la începutul sec. al XX-lea, care se caracterizează, de asemenea, printr-o terminologie ce trimite la o realitate specifică, inexistentă în alte limbi și culturi. La care se adaugă și o sinonimie foarte bogată, pentru aceeași noțiune existând mai mulți termeni diferiți, în funcție de idiomul vorbit într-o regiune sau alta.
Plasticitatea scriiturii lui Jorge Amado este conferită, aşadar, de un idiolect propriu, bazat pe exploatarea și reevaluarea unui veritabil tezaur lingvistic popular, cu multiple varietăți regionale, a cărui trăsătură preponderentă este oralitatea. Ca întreaga operă a lui Amado, și romanul Tocaia Grande este o narațiune cu o puternică tentă socială, aducând în prim-plan personaje ce întruchipează prototipuri ale unor categorii umane situate la marginea societății, adevărați dezmoșteniți ai sorţii: tâlhari, criminali, mercenari în slujba marilor plantatori și latifundiari, aghiotanți ai acestora, prostituate, vânzători ambulanți, tăietori de lemne, artizani improvizați ai unor meșteșuguri incipiente. Practic, prin folosirea unui amplu registru de varietăți lingvistice, Amado recurge la o contextualizare a limbajului, realizând o panoramă socio-lingvistică a istoriei recente privind configurarea geografiei sociale a unei urbanizări de tip brazilian.
La nivel lexical întâlnim un vocabular specific, abundând în regionalisme, pe care le vom numi în continuare brazilianisme (am indicat, pentru comparaţie şi o mai bună edificare, pe lângă echivalenţele româneşti, şi echivalenţele la care s-a recurs în franceză):
BR     RO    FR
sinhá    cucoană   dame 
bafafá     luptă    rififi
sarará     mulatru   rouquin
forrobodó    dans popular brazilian            gambille
caititu    specie de porc mistreț  pécari
quenga    puicuță (fig.)              une bonne femme
mucamo    lacheu    domestique
Prin varietatea lor, atât la nivelul semnificantului, cât și al semnificatului, multe dintre aceste sintagme pot fi regrupate în câteva câmpuri semantice, a căror recurență contribuie şi la construcția narativă în ansamblul ei, dar și la structurarea diverselor planuri diegetice. Să luăm, mai departe, câteva câmpuri semantice specifice operei lui Amado:
Câmp semantic al beligeranței, al confruntărilor duse pentru cucerirea și, ulterior, stăpânirea și exploatarea marilor suprafețe de teren destinate culturii de cacao:
BR: Armar uma trampa bem armada; tocaia;
RO: A organiza o ambuscadă; a întinde o cursă;
FR: Monter un coup bien comme il faut; embuscade.
Câmp semantic ocupațional (aici este vorba mai mult de ocupații specifice ariei geografice și epocii cărora le sunt circumscrise evenimentele narate, decât de profesii propriu-zise).
capangas     oameni de pază  homme de main
capataz      paznic-şef   contremaître
chefe de jagunços     şef de gardieni              chef de jagunços 
capoeiras     gealați    tueurs
tropeiros      soldați; trupeți   muletier
clavinoteiro    pistolar   Ř
fazendeiros     moșieri   fazendeiros

Câmp semantic spațio-descriptiv, în care se regăsesc o mulțime de brazilianisme, de sintagme proprii idiolectului amadian sau de cultureme cu o mare forță argumentativ-axiologică, a căror funcție este de a-l introduce pe cititor în peisajul natural al diegezei:
BR: sertăo        RO: din interiorul țării       FR sertăo
BR: arruado     RO: cătun                           FR hameau

Africanisme
Lexemele de origine africană reprezintă o componentă semnificativă a variantei lingvistice din regiunea Bahia, pe care scriitorul le utilizează tocmai pentru a oferi o imagine nu numai realistă, dar și de o plasticitate aparte, asupra luptelor pentru cucerirea pământurilor, construind identități, diversități culturale, descriind violențe, discriminare rasială și socială. Africanismele, la fel ca și brazilianismele prezentate anterior, acoperă diverse arii semantice:
religie (Xangô, Oxóssi, orixá, ebós, peji, mandingas, caboclo, Iemanjá); părți ale corpului (Molambos); gastronomie (quitute, manuę); spațialitate (bangüę); profesii (mucama, babalorixá); obiceiuri, practici (candomblé); plante (quiabo, mandioca, maxixe, jiló, mulungu); animale (caititu, surucucu).
După cum s-a putut observa, în textul amadian există o serie de termeni ce desemnează diverse îndeletniciri sau funcții specifice modului de organizare socială, îndeosebi la nivel regional sau local, caracterizat printr-un tip aparte de ierarhizări, proprii țărilor din America Latină, dar care nu-și găsesc o referențialitate în contextul socio-profesional european. Pentru traducerea acestor termeni s-au căutat echivalențe în limba-țintă ori s-a recurs la parafraze interlinguale. Interesant de remarcat că în versiunea franceză regăsim o parte din aceste cultureme, adoptate de lexic sub formă de împrumuturi și care figurează în dicționarele de limbă franceză. În demersul nostru am pornit de la teoria lui Jean-René Ladmiral, potrivit căruia nu se traduc cuvinte, ci idei, deci, semanteme. Obstacolele de ordin lingvistic sunt, de fapt, de ordin semantic, atunci când există o distanțare culturală între textul-sursă și publicul-țintă. Cultura-sursă își impune constrângerile în receptarea și producerea sensului, iar traducătorului îi revine sarcina „spinoasă” de a afla soluții ingenioase pentru a diminua distanțarea culturală, respectând în același timp și constrângerile limbii-țintă. El trebuie nu numai să sesizeze aceste cultureme, dar să le și transpună într-un mod convenabil, pe cât posibil, în limba-țintă, astfel încât să reconstituie ambianța spirituală, culturală și socială din opera originală.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul