Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ad Pammachium. De optimo genere interpretandi. Despre traducere şi exegeză într-o epistolă ieronimiană

        Maria-Lucia Goiană

Eusebius Sophronius Hieronymus (aprox. 347 − 30 sept. 420) este un reprezentant marcant al patristicii de expresie latină şi cel care a oferit traducerea latinească a Bibliei, cunoscută sub numele de Vulgata. Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte câteva observaţii generale referitoare la cea de-a LVII-a „Epistolă” ieronimiană, considerată un reper în cadrul istoriei teoriilor despre traducere. Observaţii asupra traducerii se găsesc, de altfel, în multe dintre lucrările lui Ieronim , reflectând una dintre preocupările lui principale.
Subtitlul „Epistolei LVII”, De optimo genere interpretandi, „Despre cel mai bun mod de a traduce”, conferă textului aparenţa unui tratat despre traducere, dar, de fapt, scrisoarea este prilejuită de circumstanţe foarte concrete. Scrisă în anul 395 către senatorul roman Pammachius, aceasta constituie modalitatea de apărare a lui Ieronim faţă de acuzaţia că ar fi tradus inexact o scrisoare a lui Epiphanius al Salaminei către Ioan al Ierusalimului, cu o miză importantă într-o dispută origenistă a timpului . Sub ameninţarea unor sancţiuni grave pentru implicarea sa în această chestiune, Ieronim se foloseşte de toate posibilităţile argumentative pentru a se apăra. Cu acest scop, el îşi expune modul de a traduce, folosindu-se de exemple relevante din texte clasice, bisericeşti şi scripturistice (par. 5-11).
Subtitlul epistolei, care îi aparţine lui Ieronim însuşi, face aluzie la tratatul ciceronian De optimo genere oratorum, citat, de altfel, în cuprinsul textului . Prin acesta, scrisoarea este situată de la bun început sub semnul unei întregi tradiţii literare, care include şi traducerea, căreia Cicero îi este reprezentant de seamă. Un alt indiciu pe care îl avem de la început cu privire la concepţia despre traducere a autorului este lexicul utilizat. Deşi pe parcursul scrisorii sunt folosite mai multe verbe care descriu procesul traducerii (transfero, -ferre, -tuli, -latum – „a purta dintr-un loc în altul, a muta, a transpune/traduce dintr-o limbă în alta” , uerto, -ere, uerti, uersum – „a întoarce, a schimba, a transforma, a traduce”), cel mai frecvent utilizat şi cel mai bogat în semnificaţii este cel prezent şi în subtitlu, interpretor, -ari, -atus sum. Faptul că acesta reuneşte sensurile de „a explica”, „a lămuri”, „a tălmăci”, „a traduce”, „a interpreta”, „a înţelege” sugerează indisolubila legătură dintre traducere şi demersul de căutare şi explicare a sensului unui text. Din aceeaşi familie lexicală întâlnim în textul scrisorii şi numele de agent, interpres, şi substantivul abstract, interpretatio.
Ieronim îşi începe argumentaţia despre traducere făcând referire la trei exemple relevante din literatura latină păgână şi, apoi, prezintă două cazuri de traduceri ale unor texte cu caracter religios, Viaţa Sfântului Antonie cel Mare şi Cronica lui Eusebius, tradusă de el însuşi în latină. Exemplele aduse de Ieronim în cazul textelor profane sunt deosebit de relevante. Primele două aparţin unor reprezentanţi ai esteticii clasice, prin tratatele teoretice, dar şi prin practica literară, Cicero şi Horatius. Cel de-al treilea exemplu, acela al comediografilor latini, este semnificativ deoarece aceştia utilizează o metodă particulară de traducere, specifică literaturii latine timpurii, care constă în redarea foarte liberă şi în adaptarea textelor greceşti luate drept modele. Ideea centrală a teoriei ieronimiene despre traducere este prioritatea acordată sensului: traducerea ad sensum este în mod explicit preferată celei ad litteram, cu excepţia traducerilor din Biblie:
Ego enim non solum fateor, sed libera voce profiteor, me in interpretatione Graecorum, absque Scripturis sanctis, ubi et verborum ordo mysterium est, non verbum e verbo, sed sensum exprimere de sensu  (par. 5).
După cum ilustrează Ieronim printr-un citat consistent din tratatul ciceronian De optimo genere oratorum, traducătorul trebuie să aibă în vedere păstrarea caracterului propriu al limbii-ţintă (proprietates linguae), ceea ce presupune recurgerea la omisiuni, adăugiri, modificări. Un alt concept adus în discuţie de citatul din tratatul ciceronian este consuetudo (uzul), care trebuie, de asemenea, respectat într-o traducere, pentru a asigura o exprimare firească. Traducerea nu înseamnă o echivalare automată a cuvintelor din limba-sursă cu acelea corespunzătoare din limba-ţintă, ci ea implică respectarea felului (genus) şi forţei (uis) cuvintelor.
Paragrafele care se referă la traducerea Scripturii (7-11) reprezintă partea cea mai consistentă, cea mai originală şi, totodată, cea mai problematică a argumentaţiei lui Ieronim. Pentru a demonstra aceeaşi idee a privilegierii sensului în traducere, acesta pune în discuţie, pe de-o parte, neconcordanţele dintre versiunea ebraică a Vechiului Testament şi traducerea grecească a acestuia, Septuaginta, şi, pe de altă parte, comentează numeroasele referinţe inexacte la Vechiul Testament regăsite în Noul Testament. Două sunt problemele majore legate de această secţiune a scrisorii: 1. aparenta contradicţie între afirmaţiile legate de traducerea ad sensum şi în cazul Scripturii şi cele care impun păstrarea literalităţii în cazul textului sacru; 2. felul în care sunt explicate neconcordanţele dintre originalul ebraic al Vechiului Testament, traducerea sa grecească, şi Noul Testament.
În acest punct este utilă o foarte scurtă expunere a poziţiei lui Ieronim faţă de problemele ridicate de traducerea textului sacru şi în afara contextului particular al Epistolei către Pammachius. Se ştie că Ieronim a propus şi şi-a însuşit o metodă filologică şi hermeneutică în care textul ebraic, în calitatea sa de text de origine, este considerat purtătorul adevărului în privinţa chestiunilor care ţin de Vechiul Testament (Hebraica ueritas) . Totodată, folosindu-se şi de aşa-numitele Hexapla alcătuite de Origen, Ieronim are permanent în vedere atât în traducere, cât şi în comentariile biblice pe care le scrie şi textul grecesc al Vechiului Testament, nu numai Septuaginta, ci şi traducerile lui Aquila, Symmachus şi Theodotion. Cu alte cuvinte, Ieronim adoptă o metodă filologică şi exegetică foarte riguroasă, pentru care înţelegerea literei textului constituie o etapă indispensabilă.
În Epistola către Pammachius, însă, Ieronim susţine că traducerea ad sensum, uneori foarte liberă sau parafrastică, se impune şi în cazul textului biblic. Totuşi, trebuie avut în vedere faptul că această opţiune corespunde tezei pe care vrea să o demonstreze, cu un scop foarte precis, acela de a se apăra în faţa acuzaţiilor care i se aduceau. De fapt, atât la Ieronim, cât şi în alte teorii asupra traducerii, până în contemporaneitate, redarea textului biblic are un statut aparte. Traducerea Scripturii este singurul caz în care literalitatea traducerii este acceptată sau, uneori, considerată indispensabilă. Ieronim este pe deplin conştient de dificultăţile pe care le ridică interpretarea Scripturii şi de multitudinea fragmentelor aparent obscure pe care aceasta le conţine. De aceea, studiul Bibliei este domeniul în care traducerea şi interpretarea, exegeza se află în cea mai strânsă legătură. Nu întâmplător, Ieronim nu numai că traduce Scriptura în latină, ci scrie şi comentarii la multe dintre cărţile acesteia. O examinare mai atentă a exemplelor aduse în discuţie de Ieronim relevă faptul că acestea nu reprezintă atât traduceri libere, cât diferenţe între variantele textului scripturistic care constituiau, de altfel, unele dintre cele mai specifice probleme de filologie şi hermeneutică biblică.
În concluzie, ideea fundamentală a textului ieronimian, privilegierea sensului în traducere, este reliefată prin numeroase exemple selectate din texte profane şi religioase. Dacă în privinţa textelor profane teoria lui Ieronim se situează în mod clar în descendenţa unei tradiţii atestate de practica literară, dar şi de tratate teoretice de referinţă din literatura latină, traducerea Sfintei Scripturi ridică probleme filologico-exegetice specifice. Având în vedere că epistola nu a fost scrisă ca un tratat sistematic asupra traducerii, ci ca apărare a lui Ieronim în circumstanţe foarte concrete, aceasta nu poate fi considerată expresia plenară a concepţiei sale despre traducere, ci afirmaţiile din acest text trebuie corelate cu numeroasele observaţii care se găsesc în alte scrieri ieronimiene şi, mai ales, cu practica de traducător a părintelui latin.


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul