Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Traducerea ca unealtă la James Joyce

        Violeta Baroană

Joyce reprezintă o provocare pentru cititor, ca şi pentru traducător, întrucât scrierea sa este un exerciţiu al minţii. Nu neapărat traducerea, cât lectura şi încercarea de a înţelege seamănă cu o săritură la trapez. Când vine vorba de Joyce, ai în permanenţă senzaţia că mergi pe un fir întins şi rişti să cazi, să deviezi, să te abaţi de la sens. Şi care sens, până la urmă, pentru că nimeni nu are vreo certitudine asupra a ceea ce a vrut să spună autorul? Se poate ca el nici să nu fi vrut să spună ceva, dar tu, în calitate de cititor, traducător, cercetător al textului său, să îi atribui cuvinte. Se întâmplă, fireşte, dar în cele din urmă nu-ţi rămâne decât să continui să speculezi pentru a putea merge mai departe cu documentarea; să trădezi pentru a fi loial.
Spun acest lucru întrucât ştiu că una din regulile nescrise de la care nu trebuie să se abată un traducător este aceea de a rămâne „fidel textului/originalului/sensului”. Ce te faci, însă, când sensul înseamnă, de fapt, sensuri? Cui rămâi credincios şi cui acorzi întâietate? Pentru a putea răspunde la această întrebare, trebuie să ţinem seama de un aspect, şi anume, citit „pe faţă”, textul lui Joyce nu face decât să ofere anumite aspecte din viaţa unor oameni al căror destin nu duce niciunde, citit „pe dos” abia, capătă sens.
Voi lua un exemplu care face trimitere la o frază din nuvela A Little Cloud: ‘Mr Chandler has the gift of easy and graceful verse’ … ‘A wistful sadness pervades these poems… [...]’. Acest scurt paragraf a primit în anul 1966 următoarea traducere în româneşte: „Dl. Chandler are darul versului fluent şi graţios...”, „Versurile acestea sînt străbătute de o tristeţe nostalgică [...]”. Într-o traducere mai recentă, mai exact din 2012, textul este următorul: „Domnul Chandler are darul versurilor uşoare şi graţioaseˮ... „O tristeţe nostalgică invadează poemul... [...]”. După cum se vede, cele două versiuni se aseamănă destul de mult, textul fiind unul aparent transparent, neridicând probleme de traducere. La o lectură mai atentă, constatăm însă că adjectivul graceful, deşi este atribuit unor versuri, trădează de fapt firea celui care scrie. Este puţin probabil să spui despre un bărbat că ar fi graţios. Ca atare, în română trebuie rescris. De asemenea, citind printre rânduri, cititorul deduce că domnul Chandler nu deţine profunzimea necesară pentru a compune poeme cu substanţă, ceea ce primează la el este forma. De aceea, folosind traducerea ca unealtă pentru a înţelege mesajul original, am ajuns la această variantă, despre care consider că este cea mai apropiată de ceea ce vrea să transmită Joyce: „Domnul Chandler versifică uşor şi cu eleganţă”, „...poemele au o notă tristă, melancolică”.
În cazul lui Joyce, trebuie să zgândări cuvântul până ce îşi pierde cumpătul şi dă la iveală ceea ce-i întrece conţinutul. Capcana pe care autorul o întinde este aceea că, dacă îţi propui să cauţi sensul, de fapt îl pui pe fugă. El nu vrea să te duci cu echivalentul tău la textul lui, ci te forţează să te cobori asupra celor mai mărunte detalii, asupra sunetelor de cele mai multe ori, aşa cum este cazul în această nuvelă, unde descoperi că verbul modal could este o anagramă a substantivului cloud din titlu. Ceea ce nu este de mirare, întrucât neputinţa de a acţiona a Micului Chandler, izvorâtă din constrângerile pe care el însuşi şi le impune, pulsează mai tare, cu fiecare could repetat obsesiv (‘Could he not escape from his little house?/ Could he go to London?/ If he could only write a book and get it published, that might open the way for him’ – „Nu putea oare să scape din casa aceasta măruntă/ Nu putea să plece la Londra?/ Măcar de-ar reuşi să scrie o carte şi s-o publice, poate asta i-ar deschide drumulˮ), conducând la „a little cloud”.
Având un simţ acut al limbii, Joyce mânuieşte cu măiestrie fonetica, relevant fiind atât exemplul de mai devreme, unde acordă o atenţie privilegiată fricativelor c şi d şi lichidei l, cât şi penultimul paragraf al nuvelei (‘My little man! My little mannie! [...] Lambabaun! Mamma’s little lamb of the world!’ − „Copilu’ lu’ mama! Copilaşu’ meu! [...] Mieluşelul meu mult iubit!ˮ), eufonia fiind un oaspete de seamă. Acestei deprinderi ajunge să-i suprapună dislexia, defect pe care el îl transformă în artă în opera sa de căpătâi, Finnegans Wake.
Autorul nu neglijează însă nici celelalte niveluri lingvistice: morfologia predicatelor ajunge să creeze o morfologie a numelor. Micul Chandler este sinonimul modului indicativ („M-am căsătorit în mai, acum un an”/„Avem un copil”), în vreme ce Ignatius Gallaher este întruchiparea condiţionalului, a irealului, a lui „dacă” şi a lui „poate” („Poate la anu’ o să dau o fugă pân-aici, acum, că tot am spart gheaţa. O să-mi facă mare plăcere”/„La anu’, dacă vin, parole d’honneur”/„Dacă vreodată are să se întâmple [...]”). Sintaxa, pe de altă parte, face front comun cu elipsa, generând ambiguităţi. Un simplu enunţ ca If it died!... care-şi găseşte echivalentul în Dacă murea!... nu reuşeşte să comunice în cerneală faptul că pronumele englez it poate face trimitere la plânsetul copilului, care, dacă ar fi încetat, l-ar fi oprit pe Micul Chandler să ţipe la cel mic, dar, în egală măsură, poate fi un substitut al copilului, a cărui moarte ar fi pus capăt urletelor şi i-ar fi permis tatălui să-şi continue liniştit lectura.
Spuneam la început că textul joycean este o provocare, o perpetuă căutare în încercarea de a-ţi dovedi ţie însuţi în ce măsură limbile cu ADN germanic se pot împăca cu cele prin ale căror vene curge sânge romanic. Ce uităm noi să luăm în calcul, însă, şi ceea ce ne aminteşte Joyce este că toate limbile au gene comune, iar textul său tocmai de aceea conduce într-acolo unde gândurile vorbesc o limbă numai a lor, cu sau fără cuvinte.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul