Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Diplomaţia culturală, realitate şi necesitate

        Petrișor Dumitrescu

(urmare din numărul 4)

Sub raport instituţional în plan intern, menţionăm în cazul nostru faptul că, în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 8/2013 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Externe, acesta participă la negocierea tratatelor şi a altor documente de cooperare internaţională; sprijină înfiinţarea şi dezvoltarea instituţiilor de mass-media şi audio-vizuale ale românilor de pretutindeni, casele limbii şi culturii române şi centrele culturale ale comunităţilor româneşti. MAE organizează şi finanţează acţiuni de diplomaţie culturală; avizează acţiunile celorlalte ministere din domeniul lor de activitate.
Sub raport instituţional internaţional, România este reprezentată în domeniul culturii, artei şi ştiinţei, în afară de secţiile culturale din misiunile diplomatice şi din oficiile consulare, prin Institutele ei culturale din străinătate stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 492 din 1 aprilie 2004 privind organizarea şi funcţionarea institutelor culturale româneşti din străinătate prin reorganizarea centrelor culturale din străinătate, precum şi înfiinţarea unor institute noi.
În România, s-a ieşit din sistemul tradiţional cunoscut, de concentrare a unor asemenea acţiuni în cadrul misiunilor diplomatice, trecându-se la un nou mecanism folosit în acest domeniu, mult mai adecvat şi eficient.
Un important moment în dinamizarea şi amplificarea acţiunilor din sfera diplomaţiei culturale l-a reprezentat înfiinţarea, prin Legea nr. 356 din 11 iulie 2003, a Institutului Cultural Român, a cărui misiune constă în promovarea culturii şi civilizaţiei româneşti. Acţiunile externe ale Institutului Cultural Român se desfăşoară, în principal, prin institutele culturale româneşti din străinătate. Trebuie, de asemenea, menţionat faptul că Institutul Cultural Român lua locul Fundaţiei Culturale Române, instituţie care luase fiinţă prin Hotărârea Guvernului nr. 354/1990 care abroga actele normative care nu mai corespundeau noului curs imprimat diplomaţiei culturale române după decembrie 1989, fiind vorba despre Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 474/1962 privind înfiinţarea Institutului român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea şi Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1434/972 privind înfiinţarea Asociaţiei „România”.
Prin însăşi menirea sa, Institutul Cultural Român oferă o gamă complexă, unitară şi armonioasă de modalităţi complementare de atingere, prin intermediul programelor de diplomaţie culturală, a obiectivelor strategice fundamentale ale României, alături de acţiunile de factură politică şi economică. Organizat şi funcţionând, aşa după cum dispune Legea nr. 356 din 3 iulie 2003, ca autoritate administrativă autonomă, cu personalitate juridică şi sub control parlamentar, ICR îşi desfăşoară activitatea în cooperare cu alte instituţii, având dimensiunea unui departament sau minister.
Scopul ICR, statuat prin actul normativ menţionat, este acela de a promova, reprezenta şi de a proteja cultura şi civilizaţia românească în ţară şi în străinătate. Este vorba despre un concept deschis care include cultura tradiţională românească, dar şi pe autenticii creatori şi promotori ai noilor curente şi orientări din cultura românească, astfel încât să proiecteze în lume imaginea reală a virtuţilor novatoare şi a spiritului creator ale românilor.
În consecvenţa directă a acestor obiective programatice, Institutul Cultural Român asigură şi stimulează convergenţa şi catalizarea, în jurul unor proiecte culturale reprezentative, de interes naţional şi de certă semnificaţie europeană şi mondială, a unei largi diversităţi de instituţii, organizaţii nonguvernamentale, asociaţii profesionale, uniuni de creatori, a reprezentanţilor societăţii civile, precum şi a personalităţilor independente care pot şi doresc să contribuie, în variate forme şi modalităţi specifice, la realizarea scopului şi a obiectivelor sale. În logica firească a acestei prezentări, este, credem, cazul să punem în evidenţă principalele obiective şi direcţii de acţiune ale Institutului Cultural Român care şi-au demonstrat oportunitatea şi capacitatea de a transmite mesaje convingătoare asupra sensurilor majore şi a semnificaţiilor perene ale creaţiei spirituale româneşti.
Astfel, după cum am amintit anterior, obiectivul major, esenţial al activităţilor ICR şi al tuturor entităţilor sale îl reprezintă stimularea şi promovarea valorilor naţionale ale culturii, artei şi ştiinţei româneşti, cu un accent necesar pe vocaţia umanistă constructivă a culturii noastre, pe deschiderile sale reale şi trainice spre dialog cu alte culturi şi civilizaţii. De aici, decurge o altă prioritate de largă perspectivă, pe care am defini-o ca fiind susţinerea circulaţiei valorilor româneşti dinspre ţară şi spre ţară. În mod deosebit, insistăm asupra amplificării şi consolidării relaţiilor cu comunităţile româneşti şi cu personalităţile lor reprezentative, oameni care se bucură de un solid prestigiu atât în cadrul comunităţilor româneşti din afara ţării, cât şi în mediul cultural şi ştiinţific al statelor în care trăiesc în prezent şi, desigur, în lumea culturală actuală. Spre meritul lor, Institutele Culturale ale României din mai multe state occidentale au reuşit să reunească o semnificativă diversitate de participanţi, pe care să-i fidelizeze, aşa încât aceştia să fie, la rândul lor, vectori de imagine şi de comunicare ale mesajelor ICR.
Un alt obiectiv îl reprezintă ceea ce actul normativ de înfiinţare al ICR denumeşte „favorizarea deschiderii spre celelalte culturi ale lumii şi a receptării acestora în spaţiul românesc”. Este vorba despre un dialog cultural care trebuie să se desfăşoare în regim de parteneriat, depăşindu-se, deopotrivă, complexele sterile despre cultura românească − „o cultură minoră” −, ca şi mimetismul sau epigonismul steril al promovării cu orice preţ al oricărui produs, uneori sub-cultural, numai pentru că acesta „este la modă”. Aici, un rol determinant revine promovării unor criterii unitare, riguroase şi clare de selectare a valorilor atât pentru ceea ce oferă România în cadrul schimburilor culturale, cât şi pentru ceea ce i se oferă României.
Referindu-ne la susţinea valorilor „societăţii informaţionale” şi ale „societăţii cunoaşterii”, considerăm că aceleaşi coordonate ale rigorii şi ale unei selecţii ferme între valoare şi non(pseudo)valoare rămân absolut valabile pentru fiecare dintre partenerii angajaţi în dialogul cultural.
În aceeaşi ordine de idei, considerăm că o coordonată de largă perspectivă a diplomaţiei culturale promovată de ICR este şi va rămâne facilitarea dialogului şi consolidarea colaborării personalităţilor culturale şi a instituţiilor româneşti cu personalităţile şi instituţiile similare din alte ţări. De altfel, mai multe entităţi din sistemul ICR au inclus în sfera preocupărilor lor statornice asemenea manifestări, care au devenit adevărate laboratoare de creaţie şi spaţii de dialog spiritual fără complexe şi tabuuri de orice natură.
Cercetarea şi evaluarea patrimoniului naţional şi a perspectivelor sale devin, în egală măsură, un obiectiv strategic major al ICR, mai ales în condiţiile mutaţiilor şi resetării unor componente majore ale spaţiului cultural care determină sensibile schimbări de sensuri în însuşi conceptul modern de cultură. Ne referim mai cu seamă la modificările produse de „revoluţia informaţională” în sfera cunoaşterii şi acţiunii umane, de care, evident, nu poate face abstracţie societatea românească. De aici derivă, într-o derulare semnificativă, cu etape şi determinări specifice, realizarea unor programe, cercetări, strategii sau proiecte, diferenţiate şi variate, privind accesul la cultură al diverselor categorii de populaţie. Este de la sine înţeles că un asemenea obiectiv, care are ca punct de referinţă însăşi dinamica evoluţiei societăţii româneşti într-un viitor previzibil, ICR îl poate realiza în condiţiile unei colaborări sistematice, deschise cu instituţii reprezentative ale mediului academic, universitar, ştiinţific şi cultural din ţara noastră, cu asociaţiile de creaţie, etnice sau religioase, dar şi în regim de parteneriat cu alte asemenea entităţi din spaţiul european şi mondial.
Există, în acelaşi timp, o dimensiune predominant formativă a activităţilor ICR şi ea vizează cultivarea şi promovarea unor trainice sentimente şi convingeri de respectare a valorilor perene, autentice ale culturii şi spiritualităţii româneşti în rândul adulţilor şi al tinerilor şi, prin aceasta, stimularea dorinţei de a contribui la respectarea, păstrarea şi îmbogăţirea acestui patrimoniu inestimabil.
O altă coordonată majoră a activităţilor ICR este − şi, cu siguranţă, va rămâne − cea care presupune marketing-ul produsului cultural. Departe de a fi doar o activitate rudimentară, de piaţă, această activitate presupune supleţe, receptivitate şi dinamism în ceea ce priveşte detectarea oportunităţilor, a cererilor şi aşteptărilor unui public extrem de variat, deschis la nou, dar și receptiv la relevarea unor aspecte mai puţin cunoscute din istoria şi civilizaţia românească. La acest punct de discuţie, credem că se impune un plus de imaginaţie pentru a depăşi sloganuri perimate, dacă nu chiar false, cum este arhi-comercializatul mit al „ţării lui Dracula”. Fiindcă, să nu uităm, România este ţara lui Eminescu, a lui Sadoveanu, a lui Caragiale, a lui Brâncuşi sau a lui Enescu, dar şi ţara de origine a lui Hermann Oberth, Eugen Ionescu sau George Emil Palade.
Realizarea acestor obiective presupune şi implică un serios şi susţinut efort de promovare prin intermediul cărţilor, publicaţiilor, al analizelor comparate şi al sintezelor pe domeniu, acestea fiind puse în act atât de ICR, în parteneriat cu mediul academic şi universitar din ţara noastră, cât şi cu autori sau instituţii specializate din străinătate.
Parcurgând această succintă, dar edificatoare trecere în revistă a obiectivelor şi direcţiilor de activitate din perioada care a trecut de la înfiinţarea ICR, putem spune că această entitate reprezentativă a diplomaţiei noastre culturale şi-a demonstrat convingător şi durabil rolul şi menirea, ca factor activ, dinamic şi eficient de reprezentare a modernităţii şi a valorilor majore ale culturii române. Pornind de la faptul că prin însuşi actul de constituire al instituţiei s-a statuat ca activitatea culturală a ICR în străinătate să se desfăşoare, în principal, prin institutele culturale româneşti din străinătate, considerăm că este de o majoră semnificaţie pentru optimizarea şi fluidizarea activităţilor diplomaţiei culturale româneşti consolidarea permanentă a structurilor operaţionale iniţiale, ca şi diversificarea ariei lor de referinţă. De asemenea, considerăm că, în funcţie de condiţiile şi de oportunităţile, de imperativele punctuale, se poate proceda la reorganizarea centrelor culturale din străinătate, ca şi la înfiinţarea unor institute noi.
În acest sens, un pas important în autonomia culturală a ICR l-a constituit Legea nr. 91 din 5 aprilie 2004, prin care bugetul de programe era stabilit în sarcina ICR, fiind, astfel, preluat de sub autoritatea MAE, astfel încât conceptul de „diplomaţie culturală” a căpătat determinări semnificative şi viabile, care s-au regăsit, în mod benefic, în sfera acţiunilor instituţiei înseşi şi, în primul rând, în substanţiale câştiguri în beneficiul unei cât mai corecte şi mai semnificative reprezentări a culturii şi spiritualităţii româneşti.
De-a lungul timpului, echipele manageriale ale ICR au reuşit să facă Institutul cunoscut în cele mai reprezentative capitale culturale, iar creativitatea şi eforturile acestora au fost apreciate, consolidând prestigiul ICR.
Apreciem, totodată că o condiţie esenţială pentru a asigura o cât mai bună vizibilitate a fost iniţiativa ca, printre liniile strategice trasate încă de la înfiinţare, să se afle înscrierea ICR în Reţeaua Europeană a Institutelor Naţionale de Cultură (EUNIC). EUNIC a fost înfiinţată la 21 februarie 2007 la Bruxelles şi cuprindea 21 de institute naţionale de cultură din 19 ţări. ICR a fost înscris în reţea în anul 2007. În perioada iulie 2010 – iunie 2011, preşedintele ICR a asigurat şi preşedinţia Reţelei EUNIC.
Nu am dorit, desigur, să facem aici o operaţiune de evaluare strictă a activităţii ICR aşa cum este aceasta reprezentată prin multitudinea şi variatele acţiuni prin care România îşi face cunoscute în străinătate valorile cultural-artistice, cu specificul naţional şi talentul creativ cu care sunt înzestraţi românii (participarea la saloanele de carte, concerte, filme ş.a.).
Considerăm totuşi că, fie şi din această retrospectivă a direcţiilor şi obiectivelor activităţii Institutului Cultural Român, se poate afirma că această instituţie, cu rol major, inconfundabil în strategia diplomaţiei culturale româneşti, a reuşit să definească, să susţină, să promoveze şi să protejeze o imagine concludentă şi demonstrativă despre capacitatea creatoare şi talentele românilor şi, prin toate acestea, să sublinieze imperativul prezentării lor, adică al diplomaţiei culturale a ţării noastre.
Din toate aceste considerente, putem afirma cu deplină certitudine că diplomaţiei culturale româneşti îi revine o misiune extrem de importantă, de onoare şi de înaltă răspundere atât în ceea ce priveşte proiectarea României, cu ceea ce are ea ca zestre intelectuală şi artistică, în rândul naţiunilor civilizate şi creatoare de valori spirituale, cât şi în ceea ce priveşte crearea accesului românilor la marele dialog al spiritualităţii naţiunilor lumii.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul