Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Tineri poeti

        Alina Naiu

Semne divine

e o noapte ca oricare alta, privesc Dâmbovița de pe mal,
oamenii ce așteaptă la semafor, tot Bucureștiul ăsta gri
din care răsar taxiurile galbene ca un soare de cultură
îți pui capul pe pieptul meu și spui că noi nu aparținem lumii,
lumea ne aparține

plouă mărunt şi bate un vânt tăios, aici se întâmplă totul întâmplător,
aici nu mai gândim, aici nu mai e timp, aici nu mai e aer

aici singurele semne divine sunt femeile la prețuri juste
sau autobuzele care vin și pleacă la ore fixe

dar, vai, ale mele sunt cuvintele astea îndoite de pecetea poemului?
ale tale sunt mâinile ce-mi schițează chipul în aer
ori poate fac doar gesturi disperate?

a murit!... uite-o!... nu mai este...! și ce scrisori îmi trimitea!
i-am spus, ar fi putut să scrie chiar și un roman excelent
dacă nu m-ar fi iubit atâta!

de fapt, pe-aici, moartea e singura parte
de netăgăduit din viață care mai stă în picioare.


Îmi amintesc

mi-l amintesc pe Ghencea și mai ales faptul c-au scos
șapte căldări cu apă din burta lui când a murit;
nevastă-sa zăcea între patru scânduri,
îmi amintesc rugina vie din palmele ei moarte

mi-o amintesc pe Steluța, femeia care dormea.
era prima dată când zâmbea cu ochii închiși
pe o masă cu patru scaune pe post de picioare

îmi amintesc sonda la care lucra tataie,
camerele electrice în care mă jucam
nămolul de pe mâini, desenele învățătoarei gravide

îmi amintesc întunericul din albie când
spălam iarna după grădiniță ciorapii cu mamaie,
foaia îngălbenită pusă la lumina becului

îmi amintesc picioarele înțepenite în spița bicicletei,
pe baba pedalând, durerea, mândria de a mâna calul,
uimirea când a murit Gigel, cel mai bun prieten al meu

avea trei ani, eu îi țineam o lumânare. moarte, copita
care a lovit tâmplele lui, obrazul fratelui meu.
îmi amintesc de colegul rus, am iubit o singură dată −

dar nu mai știu în numele căror războaie am râs.


Să te privești în ochi

să te privești în ochi
când asfaltul tremură fragil ca un întuneric de sticlă
să te privești în ochi
prin lama cuțitului ascuțindu-se în tine

câinii își plimbă bătrânii în lesă
și lesa strânge din dinți
scrâșnesc maxilarele fricii
care tot ar vrea să te uite,
să te ierte, să te regrete

dar nu,
nu murim.
nicicând nu a fost vorba de moarte.

avem ochii triști
vorbim despre fericire
ca despre o picătură de plumb lăsată pe genunchi
de fantoma naufragiatului într-o amintire

ne așteptăm rândul cuminți
și ne înconjoară un zid de tăcere
în oasele noastre de aer și lut
se vorbește de o foarte mare iertare


Sfârșiturile cele mai de departe

moștenirea pe care o las eu
umanității este inestimabilă,
dar puțini sunt cei care vor înțelege.

poezia mea
este cea mai pură dovadă
a faptului că un cuvânt nu înseamnă nimic.

nimeni nu poate suferi cât de mult sufăr eu.
nimeni nu poate plânge cât plâng eu.
nimeni nu simte durerea așa cum o simt eu.

eu nu iubesc pe nimeni,
de teamă că n-am să mai pot iubi.

am privit moartea în ochi
și moartea s-a cutremurat.

totul are un sfârșit −
lăsați-mi mie sfârșiturile cele mai de departe!

Dumnezeu a creat lumea
numai pentru ca eu să mă nasc.


Câteva ultime cuvinte

am luat un bărbat sărac de pe stradă și l-am adus acasă.
în prima noapte a cerut mâncare,
în a doua noapte mi-a spus că ar avea nevoie de puțină dragoste.

flămânzim împreună de atunci. niciunul nu știm
să împărțim dragostea.
numai vorbele ne țin de cald,
dar ne este teamă să nu rămânem și fără ele

vor veni vremuri
când va fi secetă de cuvinte.

zilele ne sunt luate și întuneric este peste noi
cei ce căutăm cuvintele singuri și morți.

găsim în bărbații noștri, în femeile noastre neamuri de Caini
și ne murdărim pieptul cu sângele lor.

în loc de zile, ni s-a dat Cuvântul,
în loc de dragoste, oamenii ne sunt candele,
căci în nopțile noastre
întunericul seamănă cel mai mult cu lumina!


Huruit de aripi

se zbate toamna în palmele tale, miroşi a ploaie coaptă,
a struguri zdroşiţi de alcool.

îţi acoperi ochii cu aceeaşi vină înfricoşătoare
cu care te trezeşti noaptea din somn şi nu mă cauţi

acolo e locul nimănui, acolo pupilele se dilată la minim,
patul se strânge, drumul spre casă devine găunos.

îndestularea e undeva între asfinţit şi răsărit,
la o aruncătură de ochi: femeia care nu mai aşteaptă, bărbatul ce nu o găseşte

poate nu crezi în poezii, dar ah...!
dacă ai vedea imaginile din ochii mei, cum îţi caut pe piept insomniile!
splendoarea, sudoarea...! toate huruie ca nişte aripi!

n-ai mai avea nicio îndoială
că te-am iubit şi că aceasta este singura mea declaraţie reală


Economie subterană

acestea sunt câteva rânduri fără prea mare însemnătate
scrise de o autoare necunoscută, blondă, cu ochi albaștri.

știu, sună a anunț la matrimoniale, unde mi s-a spus că aș putea să apelez.

domnișoara asta e ca o pisicuță,
dacă n-ar fi fost ea, aș fi tăcut cum fac de obicei. ia spune tu, dragă,
ai fi gata să dai un examen în fața vieții, să spui ce ai învățat?

bărbatul duhnind a tutun şi alcool care mi-a pus întrebarea asta
e un fel de alter ego, o gură de aer pentru venele hemofilice
închise cu o picătură de plumb la capete.

prietenilor ce-mi comunică cu regret că i-am pierdut de clienți le spun că
a vinde esențe sub formă de formă nu e o ramură a economiei subterane,
că-l recunosc pe Dumnezeu − e un băiețel. încă se joacă-n țărână.

aşteaptă să-i întind biberonul să-i trec un şerveţel umed peste buzele uscate
chiar dacă în timp ce-mi răzăluiţi conștiința voi râdeți și-mi spuneți
că-n sinea mea a mai crescut o floare de lotus


Despre credință

uneori
tânjesc după normalitate
cum tânjește Dumnezeu după păcatele fiilor săi
știind că ei vor continua să ucidă și să creadă

credința fără păcate nu există
Dumnezeu fără păcatele noastre ar fi fost unul dintre noi

Dumnezeu a vrut astăzi să se roage
și
nu a avut cui


Tandrele cuie

s-a făcut târziu
fiecare secundă schelălăie ca un câine bolnav
hăituit de vecini.
ferestrele din oraşul acesta
se închid într-un pumn vineţiu.
aş putea începe să vorbesc despre tine
ca despre un scaun
pe care moartea aşteaptă în tăcere cadavre la morgă.
aş putea scrie povestea
copilului nostru imaginar
ce s-ar fi sinucis înainte de naştere.
visăm cuţite ce sculptează cruci.

sângerăm cu sângele tandrelor cuie
şi nu ne doare nimic.
fiecare zi este o sinucidere lentă într-un anotimp secetos de tinichea
în care moartea şi viaţa îşi schimbă sufletele între ele.


Maladia aducerilor aminte

e o zi ca oricare alta,
iar acesta este un jurnal al vieţii aşa cum e,
nu aşa cum ar trebui să fie

în aer e o maladie a păsărilor,
se despart de copaci, de lume, de pene

pentru ultima dată, cu ciocul boţit,
sărută afişele unui bloc de garsoniere −
cenzură rescrisă cu litere libere de-o şchioapă

un bătrân coboară din şaua
ruginită a unui cal putere −
fiindcă a venit din alte timpuri,
freziile galbene din mâna stângă
par să-i fi crescut în carne

nu ştie, nu ştie,
nu vede

un copil se ţine de pantalonii lui de stofă,
învaţă să meargă,
învaţă să râdă,
învaţă să moară


O rochie sfâşiată

îţi scriu aceste rânduri de pe vârful unui colţ alb de cal
mă privesc în oglindă. adun firele de păr ce-mi cad
și-mi număr zilele pe care nu le voi mai avea.
 
tu nu mă imaginezi la patruzeci de ani,
iar eu nu pot să-ţi explic că fericirea este şi ea exasperantă.
 
tu spui râzând Katiușa ești o păpuşă rusească!
eu zâmbesc amar cu oglinda la spate ciuruită de gloanţe.

mă aplec şi adun cioburile. ghinion. nu mai am dinţi.
tu ai plecat. eu am patruzeci de ani neîmpliniţi.

semăn cu un proiectil. cu unul dintr-un oraş după război
în care m-am visat o rochie sfâşiată de lupi.

caii de pe pământurile mele nu vor mai fi călăriţi.


Vedenii obscure

Cred că nu caii mei mi-au lins buzele
deşi într-un moment de rătăcire s-au năpustit asupra mea
ca asupra unui pământ sub care doarme-o fecioară
 
am vedenii obscure mă încântă un fir de lună pe care
l-am adunat de pe pantofi mi-e frică mai mult de ceea
ce musteşte-n mine decât de ceea ce el zice c-am făcut

îmi vor creşte într-o zi copite şi aripi şi-o să umblu
fără sânge-n vene şi atunci o să înţeleagă că doar când
închide ochii mă vede

fericirea e o stare pe care-o trezeşte-n mine neliniştea
de a nu şti dacă ceea ce simt e real sau îmi imaginez
nu pot retrăi nimic din ceea ce n-am întâmplat

când el mă sărută mi-e greu să spun dacă mă iubeşte
sau pune punct jocului de-a asonanţele într-un somn
în care întârziem prea mult


Orgasme în formol

mie nu mi-e frică
să vin acasă
să găsesc caloriferele tremurând de febră
și ochii obosiți ai ferestrelor.

nu mă tem
de străzile acestui oraș,
un balaur imens cu gura de sticlă
cât a unui borcan în care uitarea cu ochi nevinovați
de bebeluș a învățat să înoate în formol

nu scriu niciodată nimic
degetele mele încă se zvârcolesc,
încă miros a nicotină
a cluburi ieftine și a orgasme mimate

călcâiele mele nu mai sunt călcâie
ci niște mărăcini în care se-nțeapă sufletul la fiecare pas.

sunt întunecata cameră electrică
în care m-am jucat în ziua când am împlinit şase ani
întrebându-mă de ce nu mă găseşte nimeni,
de ce pelerinii dorm în corpurile lor cu toată singurătatea mea.


Războaiele pierdute

Mă zbat noaptea între pereţii austeri ai garsonierei
corpul meu ia forme fantasmagorice

în mâna dreaptă ţin paratrăsnete şi acvile
în păr gândaci supraponderali urzesc deşertăciuni

pe umerii goi ridic scări către un labirint de păduri
în care sper să-mi găsesc fantoma pereche

pe genunchi leagăn trupuri de bărbaţi dormind
îmi spun că i-am iubit pe toţi altfel

smulg din pântece războaiele pierdute cu fiecare
cu şaua pusă caii mă aşteaptă sub balcon

gândesc moartea e conştiinţa celor vii
doliul şi plânsul sunt pentru cei plecaţi

storc viaţă şi dintr-o memorie de piatră seacă
voi zbura pentru că n-am învăţat să merg


Unghiile

ți-am scris mai puțin despre singurătate
în ultimele luni decât am trăit-o

îmi aud proprii pași, unghiile gândurilor
zgârmând prin interiorul creierului
cu totul și cu totul străin de mine
așteptând să găsească
ceva, orice acolo, înlăuntru

de ce ai ochii roșii mă întreabă
pentru că am privit la cămașa ta
de ce scrii
ca să mă culc cu poeții mai ușor

nu știi
nu-i așa nu știi să-mi răspunzi la întrebarea asta

mi-e frică
(să nu uiți să-ți fie frică)
am senzația vagă că toate se vor sfârși înainte să înceapă

mi se întâmplă atâtea lucruri
și eu nu simt nimic n-aud nimic nu văd nimic.
o să rămân singură,
dar mi-ar plăcea să dorm o dată cu un bebeluș.

mi-e frică,
duc mâna la piept și plâng


Carnea

tu vino și taci
așază-te în pat, la perete!
ți-a și crescut un zid în spinare
cum unui cadavru uluci, cuie, pământ

trece-ți mâinile pe coapsele mele fără să faci zgomot
scrie cu sângele cailor despre poemul ăsta
în care mușcăm cu amărăciune unul din carnea celuilalt
și ne consolăm cu faptul că momentul nu e al nostru dar

carnea
sângele
ah, din nou carnea...!

ascultă
bebelușul plânge, vrea să se nască din doi părinți
virgini ce-au consemnat faptul că nu se vor iubi vreodată

dar
carnea, carnea
sângele
din nou carnea!

ne înfășoară ca niște aripi
de îngeri jumulite cu dinții


Fluturii

atunci când nu mai pot zbura
fluturii se așază pe scările de piatră
își scutură pumnii de țărână

Dumnezeu își desăvârșește halucinațiile
în ochii lor

noaptea este inimaginabilul dintre iris și gene
sfărâmă arhitectura oricărui poet între degete

spun
alfa, omega, femeile sunt cuvinte
e un sacrilegiu, dar cred în absolut
doliul și plânsul sunt pentru cei plecați

fluturii aceștia
vor zbura
pentru că nu ştiu altceva

azi fluturii țin în aripi pantere
azi călăresc lei ca și cum aș călări cai


Insomnii voluptuoase

e puțin miros diavolesc în preajma ta.
mâinile sângerează, unghiile scrijelesc pereții,
poemele mele îți cresc în tălpi
ca o credință ruginită în clipele îndoielii

tu mergi, anulează-le, calcă pe pământ
așa cum calci pragul casei
în care mâinile mele trebuiau să miroasă a ceapă.

se zbat sub pături insomniile voluptuoase

mă aștepți noaptea la metrou, spui că vezi îngeri venind.
nimeni nu are aripi, un cuvânt s-a sinucis
stând de-a curmezișul sentimentelor

vrei să-mi văd de scrisul meu de parcă ar fi un neajuns,
o menghină între o închipuire și cine sunt,
ca şi când eu nu aş putea să port rochii albastre
și să îți spun „noroc”

mă tem că n-am să te mai văd, e o ușurare, o întristare
ori de câte ori îți spun, îmi transpiră palmele
când țin țigara între degete.

în locul tău e el și nu știe

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul