Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O ediţie prea aniversară

        Dumitru Ungureanu

În mitologia rock există câteva locuri al căror nume, lipit unei înregistrări sau pronunţat ca argument, declanşează imediat o stare de beatitudine imposibil de înţeles din afară. Woodstock e primul dintre ele. Monterey este favoritul meu. Altamont provoacă şi azi amărăciune. Isle of Wight stârneşte nebănuite energii turistice. Glastonbury certifică statutul de vedetă în lumea show-biz. Iar Knebworth atestă că artiştii urcaţi pe scenă au ajuns membri ai „upper middle class”, predispuşi la acte caritabile. Şi dacă Woodstock sau Altamont îşi păstrează singularitatea datorită evenimentelor care le-au înscris în istora contemporană, Glastonbury sau Knebworth revendică deja o tradiţie. Chestie tipic britanică, ar spune chibiţii, de pe urma căreia englezii fac bani frumoşi, în vreme ce americanii se străduiesc în van să resuscite festivalul care, să fim oneşti, a propulsat fenomenul la nivel planetar. E suficient să amintim Rock in Rio sau Rock-am-Ring, şi avem o idee frugală despre amploarea mişcării rockeristice.
Nu fiecare spectacol este memorabil şi nici memorat pe film sau măcar audio. Dacă sunt (şi intuiţia îmi spune că fiecare moment este monitorizat & arhivat cu atenţie), înregistrările nu ies pe piaţă în orice condiţii. Majoritatea circulă în regim neoficial, fie bootleg, fie versiuni brute, captate în stil amatoristic. Sunt însă unele care fac mândria oricărui colecţionar, trecut prin locurile cu pricina sau doar visător la ele. De pe urma unor astfel de înregistrări, proprietarii legali pot trăi lejer tot restul vieţii, cum se întâmplă în cazul Woodstock. Ascultătorii exigenţi tratează aceste discuri, DVD-uri şi ce formate mai apar drept documente fără prea mare importanţă, ştiind că sunt expresia unei stări de lejeritate a rockerilor implicaţi, care nu pot da tot ce au ei mai bun în contextul aglomeraţiei de vedete. Funcţionează, desigur, spiritul concurenţial, atestat de unele mărturii, precum cea a lui Nick Mason, bateristul de la Pink Floyd, dar atmosfera de petrecere îşi lasă amprenta inconfundabilă.
La Knebworth, în 30 iunie 1990, peste 120.000 de spectatori au stat cuminţi pe pajiştea castelului, înfruntând ploaia şi vântul şi bucurându-se apoi de soare, dinaintea scenei pe care s-au perindat câteva dintre cele mai titrate nume ale momentului în Regatul Unit: Pink Floyd, Eric Clapton, Paul McCartney, Mark Knopfler & Dire Straits, Genesis & Phil Collins, Elton John, Robert Plant & Jimmy Page, Status Quo, Tears For Fears, Cliff Richard & The Shadows. Marketingul încearcă să impună evenimentul drept „cel mai bun concert britanic al tuturor timpurilor”, ceea ce este o exagerare. Editat pe disc mai întâi, ca multe alte performanţe din acel parc, fie sub nume propriu (cum e testamentarul Led Zeppelin − 4 august 1979), fie sub sigla consacrată, concertul se cheamă Knebworth: The Album 1990. Două-trei ore publicate pe vinil sau CD nu puteau cuprinde tot materialul, aşa că diferitele formate conţin diferite piese din lista celor cântate de fiecare trupă. Reeditarea jubiliară din acest an, Live at Knebworth (Eagle Rock), nu completează lipsurile, ci preia pe Blu-Ray cele trei DVD-uri din 2002, cu imagine calitativ modestă, dar cu sunet perfect.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul