Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Timp şi spiritualitate în Evul Mediu rusesc

        Simona Drăgan

Deşi Laur este subintitulat „roman neistoric", noul bestseller tradus de Editura Humanitas nu ar fi putut fi scris fără erudiţia lui Evgheni Vodolazkin (n. 1964), doctor în Filologie şi specialist în literatură rusă veche, care, până a-şi descoperi (foarte recent) virtuţile de prozator, a făcut doar studii de medievistică, a scris sau editat texte de specialitate şi, în genere, a dus viaţa plicticoasă (dar radioasă în secret) a unui cercetător respectabil. Tocmai din această frumuseţe a textului vechi şi a lumilor cercetate cu mijloace ştiinţifice s-a născut, printr-o reţetă testată şi de Umberto Eco (cu care este adesea comparat), un roman plin de spiritualitate şi frumuseţe, care mărturiseşte despre Rusia medievală, sfinţenie, ortodoxie şi monahism, dragoste, timp şi medicină populară. Deşi a declarat că respinge romanul istoric ca gen, autorul reuşeşte să construiască, fie şi fără voia lui, o lume coerentă şi spaţială, plastică şi nuanţată prin detaliul istoric, în care se simte respiraţia lumilor vechi invocate. Laur rămâne, totuşi, dincolo de aceste detalii formale şi aşa cum a intenţionat şi realizat cu succes autorul, o mare poveste despre suflet, care nu se încurcă în detalii discursive. Nici chiar inserţiile postmoderne (intervenţiile din off ale autorului, abolirea timpului naraţiunii, sugestiile de final absurd, deschis interpretării) nu reuşesc să anuleze forţa mistică a poveştii şi autenticitatea unui traseu iniţiatic de amplă spiritualitate, care transcende epocile, poate şi spaţiul. Iar dacă exprim unele rezerve faţă de această ultimă dimensiune este pentru că sufletul rusesc nu poate fi eliminat cu uşurinţă dintr-o astfel de ecuaţie. Personajul principal, Arseni-Ustin-Ambrozie-Laur, vine dintr-o tradiţie a literaturii clasice ruse cu profunde rădăcini religioase, iar profilul lui, tot mai hieratic, prinde contur şi se desăvârşeşte asemenea unei icoane ruseşti de tradiţie bizantină, realizată după erminii stricte şi unidirecţionale.


Aşa evoluează, pe lungul traseu al vieţii sale, şi eroul acestui roman, care nu duce o viaţă lipsită de aventură şi chiar de suspans, dar care, în plan spiritual, se distinge prin forţa şi consecvenţa unui parcurs unic, asumat încă de foarte devreme. Marcat iremediabil de pierderea tinereţii, de un dublu deces, al iubitei şi al fiului nou-născut (care semnifică, în plus, şi un mare eşec vocaţional), vraciul care a salvat de la moarte nenumărate vieţi şi a tămăduit boli incurabile se antrenează fără întoarcere pe drumul mântuirii post-mortem a sufletelor de a căror pierdere se simte foarte vinovat. În scopul salvării lor, el va duce o lungă viaţă de dăruire şi austeritate, demnă de respectul acordat celor mai mari sfinţi: trece din oraş în oraş biruind ciuma, îngrijind cu un devotament aproape autoanihilant bolnavii şi combinând tehnicile medicale populare cu rugăciunea. Lumea lui spirituală se adânceşte numai printr-un raport neobosit cu viaţa, cu provocările ei şi cu raporturile ineluctabile cu semenii, de care nu rămâne departe în niciun moment al vieţii. Mistica lui Arseni combină astfel profunzimea răsăriteană cu activismul catolic al unui Sfânt Augustin sau Francisc, iar păcătosul devine călugăr abia după ce a cunoscut, asemenea oamenilor obişnuiţi, dragostea carnală, paternitatea şi prietenia. Foarte devreme oamenii ajung să-l perceapă ca pe un om sfânt, „făclia lui Dumnezeu" pe pământ. Va cunoaşte inclusiv o perioadă de lungă tăcere, dar şi atunci când devine unul dintre „nebunii întru Hristos" va continua să trăiască printre oameni şi să vindece prin mijloace tot mai neuzuale de transmitere a harului (prezenţă, atingere, rugăciune interioară). Pe de altă parte, însă, detaliile privitoare la secretele şi reţetele miraculoaselor sale vindecări pe bază de plante au un efect aproape paralizant şi totodată catartic pentru cititor: din alchimia lor devoţională ni se transmite nu numai un sens spiritual, ci şi o dimensiune reală a unei lumi pe care autorul a cercetat-o în profunzime şi din care a supt inclusiv seva acestei înţelepciuni medicale pre-ştiinţifice.


Ghidat de bunicul Hristofor, viitorul Vraci este iniţiat de mic copil în tainele vindecării cu ajutorul plantelor, dar adevărata vocaţie, se va vedea curând, este aceea de a participa, ca martor şi intermediar (asemenea purtătorului de Hristos care este, prin nume doar, bunicul său), la salvarea miraculoasă de la moarte a oamenilor prin credinţă. Arseni ajunge deseori să creadă, atunci când bolnavul se stinge în ciuda tuturor îngrijirilor sale, că a eşuat medical doar pentru că nu s-a rugat suficient. Nu de puţine ori, de asemenea, el va identifica în oameni, la o simplă vedere, afecţiuni fatale cauzate de păcate şi afecte profund negative, dătătoare de moarte; iar diagnosticele sale ajung să fie interpretate uneori, pur şi simplu, ca previziuni, ceea ce, bineînţeles, îi sporeşte şi mai mult faima şi popularitatea.


Pas cu pas, pe scara unei lungi şi chinuite vieţi de mortificări succesive, copilul bălai ajunge să se transforme într-un bătrân plin de riduri, care nu încetează nicio clipă să vorbească cu iubita sa dispărută, Ustina. Prin faptele lui, nu face altceva decât să spere că va scoate din neagra genune un suflet pe care nu a ştiut să-l ghideze în timpul vieţii. Şi astfel, viaţa proprie dispare sub imperativul salvării alteia. Nimic nu va reuşi să-l abată de la misiunea pe care şi-o trasează, deşi în viaţa lui se deschid, când şi când, posibilităţi de uitare (altă femeie, alt „fiu" sau mici ispite accidentale). Încununarea căutărilor lui spirituale se va produce, însă, în urma unei călătorii pline de primejdii la Mormântul Sfânt, în recluziunea călugăriei, în care îşi va lua rămas bun de la viaţă, obosit şi mult întârziat pe această lume, printr-un gest circular de închidere şi recuperare: salvarea unei fete nenuntite şi a unui nou-născut, aşa cum nu putuse face în tinereţe cu cei pe care-i iubise. Finalul cărţii contaminează însă traiectul sacru cu elemente de absurd existenţial: oamenii, pe care i-a slujit o viaţă, sunt dobitoace nerecunoscătoare şi cu minte puţină; credinţa lor e slabă, fidelitatea măruntă, iar gesturile lipsite de sens. Numai dacă, în trista procesiune care îi însoţeşte trupul mort, nu am putea citi, ca şi în vindecarea oarbei sau a posedatului, o paralelă cu Fiul Omului: după o viaţă de vindecător şi salvator, sfârşitul lui Arseni nu trebuie căutat printre sensurile acestei lumi, ci numai în sacra vecinătate a Celui care i-a fost alături tot timpul. Numai prin El, demonstraţia sa de iubire devine, din stranie, exemplară.



* Evgheni Vodolazkin, Laur, roman, traducere din rusă şi note de Adriana Liciu, Bucureşti, Humanitas Fiction, 2014.


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul