Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Singurătăți de smarald

        Andrea Hedeș

Trăim, probabil, mai mult sau mai puțin conștienți, o epocă de clarificare a Zeitgeist-ului, iar fenomenul este mai ușor detectabil în literatură, mai precis, în proză, unde temele încep să se așeze, nu cu bravură sau curaj, care ar presupune existența unor complexe, ci în cel mai pur firesc a particularului într-o matcă a universalității. Momentul acesta al maturizării unui întreg curent literar coincide cu revelații intime, personale, pe terenul pregătit de îndelungi decantări al prozatorilor români contemporani. În această constelație se înscrie Manuscrisul fanariot al Doinei Ruști (Editura Polirom, 2015).


Romanul este o Cântare a Cântărilor înălțată Cuvântului sub toate înfățișările sale: Logos, cuvânt profan, sunet, cântec, rugăciune, incantație, blestem și descântec, nume și actul magic de a numi, poveste și actul sacru de a povesti, limbajul în care se joacă arhaismele, arhaizările și cuvintele tinere, cuvântul creator și „o lume în mișcare la cuvânt"*, de fapt, lumile, suprapuse, întrepătrunse, coexistând într-un spațiu mitic. Doina Ruști adoră să se joace cu mărgelele de cuvinte, homo ludens perfect conștient de frumusețea și dimensiunea acestui joc.


Manuscrisul fanariot este și mărturia fascinantului „proces de transformare a lucrurilor în metaforă”, după cum spunea Jakob Böhme, iar aici cadrul desfășurării acțiunii și, totodată, personaj în sine, Orașul, Bucureștiul, devine, la Doina Ruști, metaforă. În portretizarea lui vedem împletitura de orfevru dintre inspirație și rigoare, plăcerea, aproape vinovată, a mânuirii cuvintelor, cadenței, melodiei și desenarea traiectoriei care face posibilă ieșirea din istorie și instilarea definitivă în metaforă a orașului idee (parafrazându-l pe Blaga): „Orașul din cântec era ca suspinul ascuns în floarea de tei. Între zidurile lui se topea orice suferință, ștearsă din Cartea Destinului ori din alte cărți copiate după aceasta. Iar orașul, acel oraș al inimilor ușoare, nu era altul decât Bucureștiul. (...) Pe străzile pavate cu lemn de stejar se răsucesc aburii căldărușelor argintii, în care fierb fără oprire elixirele, parfumurile și alifiile, căci orașul nu trăiește nici din munca pământului, nici de pe urma numeroaselor lui prăvălii, ci dintr-o aromă înnoită continuu, din acea răsuflare călduță care invadează toți porii și care face ca orice nou-venit să uite tot ce-a trăit, transformat pe loc în emir cu ochi de safir, în nabab cu trăsuri și palate sau măcar într-un conțopist din alaiul domnesc".


Bucureștiul este orașul cu naștere minunată în lumea Manuscrisului fanariot, el ia ființă în universul romanului dintr-un cântec descifrat într-un vechi manuscris de către ochiul „incomparabilului Selim". El este celălalt tărâm, paradisul terestru, tărâmul făgăduinței – dar unul având consistența viselor, este Orașul, Mecca cea Mare, dar și Babilonul, un oraș al „cuvintelor împotmolite în miere, cărora numai vlașii le cunoșteau miezul", un Axis Mundi care permite accederea prin muzică, dans și euforie la o altă dimensiune și care permite, deopotrivă, o coborâre în tenebre, căci Bucureștiul, acest buric al pământului, este poarta magică spre ambele dimensiuni, el situându-se însă în afara timpului curgător, secvențial, calendaristic, istoric, întemeiat fiind într-un illo tempore al vârstei de aur: „În București nu există griji și nici tristeți lungi, ceea ce explică însuși numele acestui oraș vesel, ca un clopoțel în zăpezile iernii".


Pornind de la realitatea, nu prozaică, ci... aproape magică a aflării unui manuscris fanariot, de la detectivistica de arhivă la arheologia lingvistică, Doina Ruști creează un elaborat roman multifațetat. Multitudinea fațetelor și strălucirea lor diamantină ascund, ca într-un joc de-a v-ați ascunselea cu cititorul, inima (sau inimile?) romanului într-un labirint de oglinzi, de lumini și reflexii. Ele permit ca în romanul poveste să fie citite, concomitent, mai multe povești, fiecare existând, manifestându-se într-un tablou-arcană, independentă de celelalte, dar funcționând impecabil și împreună, așa cum au fost agregate de Doina Ruști, demiurgul lor. Putem, astfel, citi povestea manuscrisului fanariot, putem citi o poveste istorică, dar și povestea fantastică a unui oraș magic, un adevărat magnet al călătorilor și aventurierilor de pretutindeni; povestea de viață a unor familii dintr-o epocă îndepărtată și exotică; povestea cuvintelor și povestea din spatele cuvintelor; un basm inițiatic în care eroul, în căutarea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte, alunecă în Valea Plângerii; o poveste de dragoste și, în același timp, o replică dorit balcanică la Romeo și Julieta: „Ce e un nume? Doar înfumurarea supremă a unui trandafir sortit risipirii”, și citită în această cheie, sfârșitul celor doi îndrăgostiți este unul mai perfid chiar decât otrava, ei cunoscând aici o moarte simbolică și perpetuă; o poveste-alegorie a transmutației alchimice, scrisă „în cerneală invizibilă”, așa ca însemnarea lui Tilu Băjescu de pe manuscrisul fanariot (și ce joc mai portivit decât acesta pentru spiritul ludic și pofta de poveste a Doinei Ruști, dar și pentru ancadramentul propice oferit de motivul romantic al manuscrisului), or, în această cheie nomen este omen, iar personajele devin simboluri: Arghir este, desigur, Argintul, Leun – Leon – Leul, semnificant al Aurului și, nu în cele din urmă, sulfurosul Tilu deja menționat, Bucureștiul devine simbol pentru athanor, încercările prin care trece Ioanis sunt operațiunile și fazele necesare obținerii pietrei filozofale; poveste mitologică în care distingem lupta dintre lumină și întuneric, tărâmul acesta și tărâmul celălalt, eroii mitici pozitivi și negativi, babele care vegheau mersul lumii, stăpâne peste tărâmurile interzise, cele două babe opuse și complementare în același timp (Tranca și Polixenia), Maiorca, Leun și Doicescu „erau trei suflete împletite, trei oameni legați în aceeași poveste", poveste în care neagra Maiorca este cea mare, columba, cum o arată etimologia numelui, și poate semnifica piatra aruncată, Leun, Soarele, Leul, despre care am amintit, și Doicescu devenit, prin (re)unirea cu Manda, un androgin păzitor al pragului, un Ianus cu două fețe care veghează cele două porți ale intrării dintre lumi: poarta oamenilor și poarta zeilor; el este cel care permite trecerea dintr-o lume în alta, instalând diviziunea ciclului anual în două jumătăți marcate de sărbătorile sfinților Gheorghe și Dumitru, o jumătate ascendentă și o jumătate descendentă − „abia acum reflectă la rolul celor doi sfinți care păzeau porțile timpului”, iar în această cheie, semnificația atât a babelor, cât și a deznodământului (pe care nu îl vom dezvălui aici) capătă alte înțelesuri, căci jocul aparențelor face ca albul să pară negru, pozitivul negativ, iar eliberarea înrobire. Aceste chei de lectură nu strivesc corola de povești a romanului, nici nu le epuizează, cititorului revenindu-i fascinanta sarcină a descoperirii și descifrării parfumatelor mistere.


Mânuind cuvintele precum un bijutier prețioasele geme, aranjându-le cu migală în brocarturile balcanismului literar, Doina Ruști construiește un roman cu o arhitectură fascinantă, care visează, suspină, cântă și râde, aidoma clapelor unui pian în singurătăți de smarald.




* Vers al lui Gavril Moldovan din volumul Vulcan Nestins, Editura Eikon, 2011.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul