Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un absurdist fără ezitaţiune

        Felix Nicolau

După absurdul plin de vervă din Candelabrul galben, Ioan Suciu revine cu Omul de fier (Editura Karth), parafrază parcă a filmelor regizorului polonez Andrezj Wajda despre muncitorii din perioada comunistă. Situaţiile din carte nu sunt foarte diferite de cele regizate de cineastul polonez şi nici abordarea. Absurdul rămâne marca distinctivă a prozatorului, dar în cheie kafkiană acum, adică mohorâtă şi (auto)incriminatoare. Frazele şi propoziţiile sunt distribuite cu zgârcenie. Intenţia este de a crea atmosferă cu ajutorul unei scriituri inteligente şi eficiente, fără excesele barochiste şi retorico-culturale care ne caracterizează pe noi, sud-americanii balcanici.


O primă proză scurtă este chiar Omul de fier şi nu se referă la muncitorimea din metalurgie, ci la un amărât de funcţionar cu nervi de oţel. Mai mult de atât, o aură de sfinţenie pulsează în jurul umilei făpturi, ceea ce-l apropie de arhetipul lui Sfântul Mitică Blajinul, proteguitorul arhivarilor. Onomastica grecizată sau cel puţin desuetă indică un contrast între bunul-simţ al omului modest şi fandoselile parveniţilor, aşa cum la fel de bine poate sugera o educaţie demodată, precum a lui Spirache Necşulescu, din Titanic Vals, într-un context barbar, fără maneră.


Calistrat ascultă orbeşte orice ordin venit din partea orişicui şi are parte de o ierarhie supraetajată, cu şefi peste şefi, de care el habar n-are. O blondă năvăleşte în biroul lui şi-i spune să mute şifonierul de acolo la etajul 11. Când se întoarce, mai găseşte doar prezervativele experimentate de un angajat pe sus-numita blondă. Pe holuri face cunoştinţă cu un fel de boschetar, Pitpalac, cu care are parte de noi aventuri instituţionale. De exemplu, la o coadă uriaşă în faţa uşii directorului cei doi prăjesc ouă la un aragaz de voiaj, iar odată pătrunşi în biroul directorial, aleargă cu fotoliul după fundul şefului, în timp ce acesta vorbeşte patetic la telefon. Până şi folosirea intensă a pronumelor „el” şi „ea” este o marcă a depersonalizării, deşi iniţial aduce cu o defecţiune stilistică. Aberaţiile nu mai contenesc: interviuri ciudate, striptease-uri inopinate, în timpul cărora Calistrat îşi sacrifică pantalonii pentru a învălui ruşinea damei care făcuse sex pe biroul lui, apoi acest funcţionar model, fără vreo urmă de revoltă sindicală (asemănător bravului soldat Svejk, deşi nu naiv, ci plin de simţul răspunderii), ajunge să-l salveze pe director din clădirea cuprinsă de flăcări, cărându-l pe umăr, deşi împlătoşat cu o armură grea, în care fusese băgat pentru o şedinţă foto instituţională.


Bineînţeles, toate gesturile şi întreaga recuzită se pretează la interpretări, întrucât ele funcţionează ca simboluri. Omul de fier este o parabolă despre societatea noastră corporatizată şi depersonalizată prin spălare pe creier.


Obsesia are un start tonic, cu Inocenţiu (alt nume predestinat) care intră în concediu. Pe drumul spre casă dă foc la un coş de gunoi, umblă dezinvolt printre maşini, aruncă petarde lângă nişte femei, toarnă o halbă de bere peste sânii unei chelneriţe şi îi fură rebusul unui bătrân. După această criză de anarhism adolescentin, urmează partea ispăşirii. Inocenţiu îşi zideşte geamul de la baie şi înlocuieşte uşa cu una de fier, de temniţă. Invită la el acasă un procuror pensionat, Ciomag, care are sarcina de a-l chinui suplimentar. De Ciomag scapă cu greu nevasta lui Inocenţiu, prin alertarea poliţiei. Dar automortificarea continuă cu afişarea în bucătărie a unei liste cu alimente interzise.


Ceva din umanitatea autentică mai persistă în aceste fiinţe robotizate. Conştiinţa, însă, se manifestă bizar, în regim sado-maso: mai întâi comiţi cu intenţie clară o serie de „păcate”, ca să ai ce ispăşi după aceea. Aberaţia penitenciară e împinsă dincolo de Kafka, până spre asumarea vinei şi autopedepsirea în genul lui Orwell din 1984. Doar că latura masochistă este mult accentuată aici. Cum nu există presiune exterioară vreun partid cu ideologie barbară şi perversă −, deducem că cetăţeanul ce duce o viaţă fără sens caută o viaţă de suspans religios, aproape, căreia îi şi creează o motivaţie psihologică şi morală.


Această flagelare anapoda are rol de revigorare imorală. Este ca la Laurence Sterne, unde protestanţii îi acuzau pe catolici că se spovedesc prea des („curăţarea hornului”) şi nu apucă să conştientizeze păcatul. Cam aşa şi cu Inocenţiu: după ce ispăşeşte, se duce ţintă într-un parc ca să poată viola în tihnă vreo femeie singură.


Poveste din port descrie lumea muncitorilor de la „Fabrica de paturi rabatabile”, unde angajarea se face printr-un soi de exerciţiu de creative writing: candidaţii sunt plasaţi în faţa unui monitor şi li se spune să scrie timp de 6 ore, însă nu şi ce să scrie.


Aşadar, absurd bazat mai ales pe inadecvare şi pe reliefarea perversiunilor psihologice. Dar e şi o evidentă sugestie de prostire generalizată. Absurdul autentic regizează situaţii încâlcite, imposibile, dar care nu le descurajează pe viitoarele victime. Ioan Suciu este un absurdist extremist ce împinge ciudăţeniile în ridicol. Dar nici vremurile nu mai permit fineţuri, subtilităţi. În literatura noastră, cel mai adesea bizantinizată ori jos-balcanizată, o astfel de apariţie e oxigenantă.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul