Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Zece (?...) maladii ale şcolii de azi

        Adrian Costache


Citesc contrariat într-un manual de clasa a IV-a datele unui studiu de caz dat elevilor spre rezolvare: „Suntem în 2011. România este membră a UE. În capitala Belgiei se hotărăşte ca România să devină o ţară în care activitatea principală să fie turismul. Aceasta înseamnă că se vor înfiinţa mai multe staţiuni pentru odihnă şi recreere, se vor construi mai multe hoteluri, muzee, săli de spectacole.


Scrie un plan de dezvoltare pentru punerea în practică a acestei decizii. Descrie efectele pozitive care vor apărea după aplicarea planului tău. Ar putea fi şi efecte negative? Dacă da, scrie câteva propuneri de dezvoltare".


Aparent, lucrurile sunt în ordine: elemente ale educaţiei antreprenoriale trebuie transmise indirect de la o vârstă fragedă, chiar dacă planurile-cadru introduc sistematic acest tip de educaţie abia în clasa a IX-a. În cazul de faţă însă sunt încălcate, flagrant şi patologic, două dintre principiile educaţiei şi pedagogiei clasice: accesibilitatea sarcinii şcolare şi, corelat, respectarea particularităţilor de vârstă. Propunătorul a uitat complet că avem de-a face cu elevi de zece ani, modul în care sunt formulate datele studiului de caz fiind potrivit mai degrabă vârstei adolescenţei timpurii decât celei a jocului. Este elevul la 10 ani familiarizat cu termenii educaţiei în spirit european, are el date şi o „conştiinţă” în formare a apartenenţei la o comunitate de state? Un bun-simţ elementar ne spune că nu. De aceea, îmi place să cred că aceasta este prima şi cea mai gravă dintre patologiile şcolii de azi. Ea poate fi observată la aproape toate disciplinele de studiu. În termeni de expresivitate lingvistică, autorii de programe şi de manuale au sărit peste cal mai peste tot, în condiţiile în care s-a renunţat complet la feedbackul specialiştilor în psihologie a învăţării sau în pedagogie. Poate şi fiindcă spiritului contemporan pare a-i lipsi azi o însuşire esenţială, capacitatea de sinteză. E o neputinţă vădită azi în a mai discrimina între simplu şi complex, concret şi abstract, esenţă şi fenomen, informaţie şi cunoştinţă, referinţă şi consecinţă.


Aş aşeza apoi, tot printre primele maladii ale şcolii de azi conflictul dintre cultură şi învăţare. Despre ce ar fi vorba? Mai întâi, despre faptul că termenul „cultură” a devenit foarte lax chiar şi în spaţiul şcolii. Lucrul acesta s-a întâmplat nu doar fiindcă s-au născut „programe şcolare minimale” sau „manualele alternative”. Problema e mult mai complicată şi are legătură cu chiar soarta culturii. Acesteia i-a fost asociat în modernitate un factor de „verificare”, un criteriu de validare: cel istoric. Acest criteriu pare azi depăşit. De altfel, un critic de referinţă al literaturii române declara, într-un context, că „nu se mai pot scrie azi istorii literare”. Motivul poate fi bănuit şi nu e cazul să insistăm: atomizarea culturii. O altă personalitate ne surprindea recent promiţând că va scrie sau că a scris deja o carte despre kitsch, în care ne va explica cum acesta are dreptul în cetate ca orice altă formă de cultură... Şi mai departe, un istoric ne spunea că în istorie e „o debandadă generală”, acesta fiind un mod de a ni se dezvălui ideea că istoria devine tot mai subiectivă şi tot mai deschisă către felurite reprezentări, către tot felul de subiectivităţi motivate de mentalitatea prezentului.


Aşadar, pretutindeni semne ale fărâmiţării ideii de cultură şi care au împins şi împing şcoala într-o zonă de nesiguranţă şi anomie şi generează o gravă deteriorare a raportului dintre semnificativ/esenţă şi detaliu/cunoştinte/informaţii.


Aş spune imediat că a treia maladie a şcolii de azi ar fi criza de autoritate care nu e străină de conflictul cultură-învăţare. Despre criza de autoritate am mai scris şi n-aş adăuga mare lucru, ci doar aş evoca una dintre ciudăţeniile acumulate aici: în loc ca profesorul de azi să dea manualului o valoare de referinţă maximă, referinţa de autoritate în cunoaştere, discursul profesorului tinde adesea să desfiinţeze manualul şcolar. Sondaje serioase ar putea evidenţia faptul că peste 30% din profesorii din preuniversitar sunt total indiferenţi la ideea dacă elevul vine sau nu cu manualul la şcoală. În schimb, s-a născut moda „propriului manual” sau, mai ales, moda „auxiliarelor”. Pretutindeni, pe bănci sau în ghiozdanele elevilor, găsim auxiliarele „avizate” sau nu de Minister. De un Minister care e de mult timp depăşit de situaţie şi care, într-un gest de disperare, a găsit „soluţia”, folosind cel mai simplu procedeu administrativ: a interzis, adică, vânzarea în şcoală a oricărui fel de carte, chiar şi a celei cu adevărat utile, în loc să lase şcolile să „facă ordine” în propriul domeniu şi să-şi asume responsabilităţi.


A patra maladie a şcolii de azi o constituie obsesia standardizării. Nimic nu trebuie să scape regulilor (europene, fireşte!). Exemplul cel mai aberant, sunt nevoit să reiau subiectul, este cel al verificării competenţelor de comunicare orală la limba şi literatura română la examenul de bacalaureat. Este un examen în care toată lumea promovează, graţie unor calificative exoterice: utilizator mediu, avansat şi experimentat... Miza este, aşadar, nulă, dar evaluarea este însoţită de câteva pagini de „descriptori de performanţă”, vizavi de fiecare calificativ. Nu cred că există undeva în lume examene fără miză. Ei bine, noi am reuşit acest lucru extraordinar!


A cincea maladie a şcolii este, cred, o criză a limbajului comunicării între profesor şi elev. Nu neapărat criza de comunicare dintre profesor şi elev, ci o criză a calităţii limbajului comunicării, ceea ce-i altă poveste. Profesorul a renunţat în bună măsură la „ţinuta lingvistică” de odinioară, aşa cum a renunţat, de altfel, şi la ţinuta vestimentară specifică „şcolii vechi”. O nouă generaţie de profesori s-a instalat masiv în ultimii zece ani în şcoala românească, produs în mare parte al unor programe de studiu laxe şi al unor module de pedagogie mai mult imaginare decât reale. Profesorul de azi este mai ales un aşa-zis tehnician al instruirii (cât este!) în care idealul profesional este, adesea, „profesorul-cool". Iar pentru a fi cool, trebuie să faci sacrificii: să vorbeşti într-un anume fel, cât mai liber cu putinţă, să amesteci limbajele, de pildă cel literar, marcat de corectitudine, cu cel familiar etc...


Iar lista maladiilor ar putea continua: maladia obsesivă a „predării moderne” cu orice preţ, care a dus la scoaterea „naraţiunii” din şcoală, maladia demagogiei populiste, în centrul căreia se află categoria nonformalului în învăţare sau absenţa, de aproape 15 ani, a unui traseu bine determinat al şcolii obligatorii. Etc.


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul