Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Fotbalul ca o poveste frumoasă…

        Gelu Negrea

În săptămâna 18–14  mai, m-am aflat în Ardeal în calitate de oaspete la Zilele Academice Clujene – manifestare amplă și complexă, prilejuită de împlinirea a 95 de ani de la crearea, pe aceste meleaguri, a primelor institute românești de cercetare științifică fundamentală precum și a 65 de ani de la înființarea Filialei Cluj a Academiei Române. Să-ți fie de bine, o să spuneți dumneavoastră ridicând oarece a mirare măcar una dintre cele două sprâncene din dotare, dar ce-are a face asta cu sportul?! No, uite că are, o să vă răspund în dulcele grai al celor trăitori în orașul de pe malul Someșului (sau de la poalele Feleacului – depinde ce truism preferați…). Ca să-mi justific afirmația, aș putea recurge la argumente dintre cele mai terestre ori mai sofisticate pentru că, și unele, și celelalte sunt la fel de adevărate. Nu cred, de pildă, că greșesc deloc afirmând că, printre distinșii academicieni, dascăli universitari, cercetători științifici și alte categorii de intelectuali ce alcătuiesc floarea spiritualității clujene contemporane, se numără destui care compătimesc împreună cu suporterii șepcilor roșii și culorilor alb-negre ori vișinii ale celor două echipe-fanion din fotbalul local sau care, mă rog frumos, îi iubesc la nemurire pe practicanții estudiantini ai altor discipline sportive.
Dar nu cu istorii din ciclul „viața bate filmul” vreau să vă rețin atenția distributivă, deși, așa cum veți vedea îndată, ele se pot dovedi providențiale pentru un necunoscătorul într-ale topografiei generale și toponimiei stradale clujene care eram. Cinstit vorbind, am avut o baftă la fel de chioară ca barza din zicala cu cuibul nemeritat, făcut de un Dumnezeu excesiv de generos. E adevărat, plecasem din București cu spatele oarecum asigurat grație amabilității unui coleg de la Editura Academiei Române care mi-a făcut legătura (telefonică, inițial) cu un prieten de-al său, clujean din tată-n fiu. Numele lui m-a făcut din start să tresar: Remus Câmpeanu. Nu-i așa că vă sună cunoscut? Și mie mi-a sunat. Ca să n-o lungesc inutil, vă spun direct că domnul Remus Câmpeanu, cercetător științific I la Institutul de Istorie „George Barițiu”, care avea să-mi fie amfitrion și călăuză pe perioada șederii în Cluj-Napoca, nu este altcineva decât fiul lui Remus Câmpeanu, fundașul de fier și căpitanul lui „U” din deceniile șapte și opt ale secolului trecut, iar din 1974, anul în care a pus ghetele în cui, vicepreședintele clubului timp de mai bine de douăzeci de ani.
În atare împrejurări, se subînțelege că aproape tot timpul rămas în afara obligațiilor legate de reuniunea academică la care am participat mai mult sau mai puțin conștiincioși amândoi (diverse festivități, comunicări, lansări de carte, expoziții etc.), l-am folosit pentru a conversa despre sport, în general, și despre fotbal, în special. Mai cu seamă că, în chiar zilele acelea, asupra Clujului se revărsau evenimente de varii culori, de la negru (retrogradarea iminentă a Universității) la roz-bombon (cadorisirea CFR-ului de către Tribunalul de Arbitraj Sportiv de la Lausanne cu cele 24 de puncte de penalizare dictate de FRF). Regretul suporterilor echipei studențești că alb-negrii vor mai rătăci un an prin liga secundă era amplificat de coincidența că faptul se întâmplă exact în anul când se împlinește o jumătate de secol de la câștigarea Cupei României. Poate și pentru că este singurul trofeu major din vitrina clubului înființat în septembrie 1919, al cărui fondator și prim președinte a fost marele profesor Iuliu Hațieganu, un mit pururi viu al Clujului universitar. Era, ehei, în 1965, iar Știința – denumirea de-atunci a formației șepcilor roșii – învingea în finală cu 2 – 1  echipa lui Dobrin, Dinamo Pitești. Unsprezecele antrenat de Andrei Sepci și Robert Cosmoc suna astfel: Moguț – Marcu, dr. Georgescu, Grăjdeanu, Remus Câmpeanu – Vasile Alexandru, Neșu – Szabo, Ivansuc, Adam, Suciu. Ce fotbaliști! Ce vedete, în sensul pur și autentic al cuvântului! Nume de istorie, nume de legendă, care se adăugau numelor altor mari talente care, în timp, îmbrăcaseră tricourile celei mai iubite echipe clujene din toate timpurile: Lazăr, Guga, Sepci, Sfera, Bindea, Sepi II, Ploeșteanu, dr. Luca, Coracu, Șt. Covaci, Petru Emil, Mateianu… Și care vor fi urmați de alții: Lăzăreanu, Anca, Uifăleanu, Vidican, A. Mureșan, Meszaroș, Mujnai, Ariciu, Septimiu Câmpeanu – vărul primar al istoricului de astăzi, domnul Remus Câmpeanu, partenerul meu de plăcute aduceri aminte. Dar și de lucide evaluări ale celor ce se petrec în zilele noastre: „Prea multe schimbări neinspirate la cârma echipei, prea multe sinusoide în evoluția ei au obosit până și frenetica galerie a lui «U». La meciul cu Astra, cel puțin, eu așa am simțit-o. Eram doar vreo 3 – 4  mii în tribună la un meci decisiv pentru supraviețuire. Poate că, într-adevăr, nu meritam să ne salvăm de la retrogradare anul acesta”, conchide cu amărăciune Remus Câmpeanu jr. Amărăciune care însă nu-l va opri ca, pe 3 iunie, să fie în tribunele Arenei Naționale, la finala ediției din acest an a Cupei României dintre Steaua și „U”. De dragul fotbalului, dar și cu ceva speranțe în suflet. În fond,     „așa a fost Universitatea în toată istoria ei zbuciumată: putea oricând să bată la scor pe Steaua sau pe Dinamo la București, iar în săptămâna următoare să piardă tot la scor, acasă, cu o trupă de papagali. Imprevizibilul a făcut întotdeauna parte din farmecul și pitorescul echipei noastre”, conchide fiul unui mare fotbalist, care n-a jucat niciodată fotbal. Ceea ce nu l-a împiedicat, țânc fiind, să se bucure nespus când a primit în dar o superbă bicicletă albă, adusă de căpitanul șepcilor roșii, tatăl său, după un turneu în Italia. Mai târziu,  la meciurile de pe teren propriu ale universitarilor, în momentul când acesta se pregătea să execute un aut, era deosebit de mândru pentru că, instantaneu, tribunele începeau să freamăte, spectatorii să tropăie și să bată din palme așteptând celebra aruncare a lui Remus Câmpeanu, care trimitea de fiecare dată balonul până la bara opusă, stârnind derută în apărările adverse și generând uneori goluri spectaculoase.
Suporter împătimit, Remus jr. își amintește un episod din viața echipei pe care însă ezită să-l califice sub aspect etic. O să înțelegeți îndată de ce. „Era prin 1974-1975, tata nu mai era jucător activ, devenise vicepreședintele clubului. Nu știu cum se întâmplase că, în urma unui nefericit concurs de împrejurări, «U» rămăsese într-un singur portar, Lăzăreanu. Excelent, de altfel, ceva în genul lui Peterson Pecanha de la Petrolul de-acum, dar fără fragilitatea lui. În rest, nici o rezervă, în afara unui puști de la juniori, mult prea crud și lipsit de o minimă experiență, pe care nu te puteai baza. Drama consta în faptul că perioada de transferări se terminase, iar perspectivele echipei, în atare condiții, erau sumbre. Ba, colac peste pupăză, la un meci de cupă, cu vreo 10 – 15 minute înainte de fluierul final, la o aglomerație survenită în careul nostru după corner, Lăzăreanu a căzut ca secerat, zbătându-se și văitându-se înspăimântător. A fost scos imediat din teren cu targa și trimis la spital. De nevoie, în locul lui a intrat vicepreședintele clubului, adică tata, care avea încă legitimația de jucător valabilă. Spre marele lui noroc, n-a primit gol. Dar nu acesta e lucrul cel mai important. Impresionați de groaznicul accident petrecut pe teren și, mai ales, de situația dramatică în care se afla echipa clujeană, reporterii radio, ziariștii din presa scrisă, oficialii meciului etc. au avut in corpore o asemenea reacție de compasiune încât i-au determinat pe cei de la FRF să opereze o derogare de la litera regulamentului și să permită transferarea unui portar în afara perioadei stabilite. Așa a ajuns un anume Duha de la Dinamo la Universitatea Cluj, oraș unde a și rămas câțiva ani. Partea distractivă, deși nu peste măsură de sportivă, este că, de fapt, Lăzăreanu nu pățise nimic și că totul fusese o nevinovată stratagemă menită să înduioșeze forurile de decizie ale Federației.
Cu bune și cu rele, la Cluj, fotbalul a fost întotdeauna o poveste frumoasă…”, încheie surâzând nostalgic Remus Câmpeanu jr.
Poți să nu-i dai dreptate?!
 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul