Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Lecturi de iunie

        Dan Cristea

Linda Maria Baros: Înotătoarea dezosată. Legende metropolitane, Cartea Românească, 2015, 71 de pagini
Andrea H. Hedeș: Aritmii, Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2015, 95 de pagini
Constantin Abăluță: Femei răspântii imprevizibile, roman-graffiti, Cartea Românească, 2015, 244 de pagini


 Născută în 1981 și trăind la Paris, doctor în literatură comparată la Sorbona și membră a Academiei Mallarm’e, având părul, cum ne atrage atenția, vopsit în verde, dar folosind metafora, cum se pronunță unii critici, “ca pe un Kalașnikov”, Linda Maria Baros este, orice s-ar spune, o poetă consistentă, cu forță și personalitate, cu un limbaj deopotrivă torențial și nuanțat, care reacționează extrem de sensibil la provocările realității (“Contactul cu realitatea” – sună un vers al autoarei – “îmi dă întotdeauna frisoane”). Cu câteva excepții, poemele sunt, în mare, niște “tablouri pariziene”, vizând, rând pe rând, “macadamul”, “zidurile”, “acoperișurile”. “podurile”, “subteranele”, “periferiile”, “drumurile periferice”, tablouri viu colorate, pline de mișcare și inedit, violente, provocatoare sau, dimpotrivă, exprimând suferință, durere, indiferență ori tristețe anonimă. Personajul principal îl constituie, firește, orașul și ipostazele lui: “orașul de beton”, “orașul de carne”, marile bulevarde”, metropola, cu “sexul ei uriaș”, care atrage turiștii ca pe niște “păsări aspirate de elicea unui avion”.
Antropomorfismul, ducând totodată spre un peisaj urban îmbibat de sexualitate, ca și personificarea, amândouă mijloace de bază în crearea de mitologii, sunt evidente în ce privește stilul poetic, care ar putea aminti de metaforismul unui Ilarie Voronca, ridicat însă aici, în viziunile poetei, cu mult “biologism” naturalistic în ele, la puterea a doua: “Dimineața se zidește peste oraș. O vibrație înșurubată adânc/ în betonul precomprimat al atmosferei./ Marile bulevarde dansează, țâșnind de sub buricul periferiilor./ Cozile lor de cometă, zidurile de zinc, de zgură/ ale-naltelor imobile se pun în mișcare…/ Peste oraș răsuflă cald instalațiile Sorbonei, popota de la ENA/ în care sunt fierți studenții-n cazane cu cărți./ Sub firmele hotelurilor –niște uretre de neon împletite savant -/ încep să curgă, în valuri ornate cu elemente de siguranță, banii./ Străpung membranele./ Orașul de beton se-mpreunează cu orașul de carne.// Dar și marile guri de canal se deschid eliberate spre cer,/ un fel de ecluze, de sfinctere ruginite./ În parcuri, se-aude cum se-ncheagă, cu scrâșnet de pneuri,/ omida pe ram” (Odă orașelor elastice).
Cu o meticulozitate, adeseori, de clinică ori de laborator (iată o metaforă pe potrivă: “ca o lamă care se adâncește în carne” !), Linda Maria Baros inventariază, în imagini pregnante, trase, în genere, dintr-un decor pe cât de tehnologizat, pe atât de oniric-lasciv, clipele orașului. Cu precădere diminețile (“Dimineața, ca un percuționist descreierat/ bate toba pe steel-drum-urile acoperișelor;/ vrea să schimbe ritmul, ca întotdeauna, în periferie” sau “Dimineața se lasă peste Obelisc, învârtindu-se/ ca o dansatoare la bară”), dar și nopțile (“Iar noaptea urcă-ncetișor printre clădirile din jur,/ ca niște degete de-a lungul unei coapse” ori “La miezul nopții ies în stradă. Pot să revăd neoanele/ crescute, reci, peste bistrou. Eolienele de fum. Pe care le retează, poate, briciul lor catodic./  Oricum, se aude de-aici: nagâții dansează rap pe Sena”). Nu mai puțin, poeta inventariază lumea imensă, aiuritoare a orașului, aglomerația străzilor și a locurilor, nepierzându-i din ochi pe “dezmoșteniții sorții”, pe cei “cu gândul la pârnaie și potol”, pe navetiștii gărilor sau pe turiști, dintre care mulți “adorm cu degetul pe hartă”. Dar marele spectacol e cel oferit de “legendele metropolitane” întrupate în femeile care populează trotuarele. Câteva citate reprezentative culese din acest univers al sexualității ne pot edifica asupra capacității imaginative cu totul remarcabile a poetei, care, în metaforele ei prăpăstioase, suprarealiste, dar nu lipsite de umor, șterge granițele dintre regnuri și rupe barierele dintre animat și inanimat. Rezultatul e, cel mai adesea, o mixtură halucinantă, haotică, precum o lavă vulcanică ori un straniu lichid amniotic: “Iar fetele, fetele uzează turbinele trotuarelor,/ gâfâie,/ asfaltul le urcă vijelios în artere,/ deschide în față șenalul piețelor”. Un altul: “De pe acoperișuri învață să zboare fetele zvelte/ care mai încălzesc încă o dată, prin frecare,/ tristețea zidurilor, trotuarele care au cotropit/ deja, ca o lavă, orașul”. Și încă unul: “Ca niște mici crustacee se desprinde lumina serii/ de pe pielea lor bronzată, atunci când se-avântă/ în piscinele prelungi, turbulente, ale trotuarelor./ În urma lor, plouă cu lichid de frână./ Ele însele par îmbrăcate într-un vârtej de sare,/ ca divinitățile”.
Este de apreciat faptul că, lucrând și mișcându-se pe acest tărâm riscant, Linda Maria Baros nu cade niciodată în ilizibil, așa cum se întâmplă, câteodată, cu unele dintre colegele ei de generație. Dimpotrivă, parafrazând un fragment dintr-un poem al autoarei, s-ar putea spune că Linda Maria Baros dezbracă lucrurile de “numele translucide care le desemnează”, curățindu-le de “vezica oricărui concept”, astfel încât lucrurile se văd, până la urmă, așa cum sunt, “pure, inevitabile, de o mare cruzime”. Estetica poetei e bine cântărită, dovedindu-se de-a lungul întregului volum  ca o estetică a lucidității, tranșantă și antisentimentală: ”Tot mai subțire, tot mai lucidă,/ Așa înaintez prin oraș,/ Ca un deget care se plimbă înlăuntrul rănii/ și o lărgește”. Linda Maria Baros e o poetă originală, cu o enunțare explozivă.
                           ***

Andreea H. Hedeș (care s-a afirmat și printr-o susținută activitate de critic literar în paginile revistei Luceafărul de dimineață) scrie o poezie reflexivă, bătând spre ermetism, exprimându-se eliptic, într-o rostire aproape “albă”, ce decantează imponderabilele. Un poem întreg se poate alcătui astfel doar din “șoapte”, “ninsori”, “puf de lebădă”, “scântei ca de rouă”, “muguri de gheață”. Pe de altă parte, folosind metafora “aritmiilor”, poeta (aflată la cea de-a doua carte de versuri) încearcă să ne atragă atenția asupra unor ritmuri diferite ale relației întreținute cu taina, cu misterul, cu entitățile spirituale.
În acest sens, într-o interesantă prefață la volum, care se dorește mai mult un studiu decât o simplă introducere, Horia Gârbea, plecând de la cele patru cicluri care alcătuiesc culegerea (Munci și zile, Ploaia și roua, Lamentații, Cântece), vorbește despre o călătorie, cu tentă inițiatică, reprezentând tot atâtea “incursiuni ambițioase către temele majore” ale lirismului. În prima secțiune, cu titlu din Hesiod, s-ar prefigura “contactul cu divinul în spațiul cotidian”. În al doilea ciclu, care trimite la lucrarea, din 1934, a sinologului francez Marcel Granet (Gândirea chineză), și unde termenii tilului ar simboliza apa cerului (ploaia) și apa pământului (roua), am avea “prezența transcendentalului” percepută la modul oriental. Ciclul Lamentații ar conține “niște psalmi tânguitori”, poeme, așadar, în care “ființa muritoarte se adresează … unui spirit transcendent și mut”, iar ultimul ciclu, Cântece, ar fi un fel de dialog cu bunicul plecat “dincolo”, în lumea morților. Fără îndoială că lucrurile, ideatic, pot sta și astfel. Să vedem, însă, câteva exprimări sensibile, ascunse, în genere, în versuri bine puse în pagină, de lăudabilă concizie, dar cam exterioare, discursive, cu puțină invenție verbală.
În primul ciclu, de pildă, alături de imaginea unui dumnezeu de “carte poștală”, cu care se poate întreține relații duioase (“iar eu îl alintam”), alături de niște sfinți pictați pe tavan, care “fac jonglerii cu mătănii”, sau opunându-se unor “sfinți cheflii” care ar putea să-i populeze inima ca pe o “grădină de vară”, poeta avansează o imagine proaspătă, îmbinând sugestiv rigoarea și tandrețea: “dar inima mea vrea să fie/ o grădină englezească înainte de ploaie/ când fiecare boboc murmură/ cântarea cântărilor/ cântarea cântărilor”. Se pot reține și alte imagini misterioase, puse în valoare de simplitatea ermetică a rostirii. Într-un poem, înserarea “cu umblet de femeie grea/ urnește soarele în pături de ceară”, iar în alt loc “Sufletul stă întins în prag/ și brodează”. O bâtrână e întrebată de niște “sfinți etiopieni” despre ce duce în spinare. Răspunde ca într-o parabolă: “visele-mi duc/ lui Dumnezeu”.
Un poem, primul din Ploaia și roua, începe superb, amintind imaginea de stampă chinezească a cocorilor în zbor (“De acum nu vor mai pleca împreună cu/ nenuntiții cocori/ femeile îmblânzite de dragoste în dulcele verii”) și se încheie fastuos, în metafore meșteșugit stilizate: “și noaptea nu va mai atârna în cârlige de aur/ peste buza trandafirilor parfumate prăpăstii”.
 Pulsul expresiei moderne nu este cu totul ocolit în versurile din Aritmii. Astfel, tema erotic-religioasă a “cântării cântărilor”, la care poeta se referă de câteva ori, e transpusă din cadrul biblic, pastoral într-un cadru marin, dar, în finalul versurilor, cu un net accent ironic și autoironic: “Iubitul meu este ca marea/ tăcerile sale se sparg în auz/ valuri ce mușcă țărmul/ sunt sărutările gurii sale/ cum pentru scoică talazul/ așa sunt dezmierările sale/ ca marea freamătă iubitul meu/ ca marea stârnită/ învârtind a joacă o luntre/ așa este iubitul meu/ între tineri// ca o corabie lovită/ geme inima mea// inima sa/ cimitir de corăbii”. Ceea ce rămâne de reținut, și în cazul “lamentațiilor” ori al “cântecelor”, este, ca și în exemplul mai sus citat, noutatea câtorva accente personale, unele chiar stranii (“Stăpânul iluziilor/ domnul valurilor amăgitoare/ prințul mareelor …/ Preaînalte, mântuie-mă din brațele sale!).
Andrea H. Hedeș îmbogățește capitoluI, de altfel bine conturat în literatura noastră, al poeziei criticilor.
                                    ***

Într-un pasaj final, frumos articulat (din “Cuvântul-înainte”), acesta în deplină concordanță cu stilul poetic al întregului volum, Constantin Abăluță își definește astfel prozele puse sub semnul feminității: “Scrise ca și când ar fi niște amintiri, textele sunt directe și misterioase totodată, ca un jurnal cu omisiuni. Povestite și sugerate, existențele acestor femei incită prin neașteptatul lor, prin instabilitatea funciară care le guvernează”.
Prozatorul furnizează aici, apăsând pe temele misterului, imprevizibilului ori insolitului, câteva dintre “mizele” prozelor sale, care oferă, în genere, nu puține exemple de folosire fericită a jocurilor memoriei și hazardului, a momentelor bizare, greu catalogabile, de “injoncțiune și derivă” din existență. Se poate remarca aici, altfel spus, o fascinație provocată, cum scrie autorul, de “modul cum apare și dispare cineva în viața ta”, fascinație bine transmisă prin scriitura care se deschide deopotrivă spre liricul melancolic ori nostalgic, spre epicul grațios, difuz umoristic sau fantastic. Portretele femeilor care se perindă prin textele lui Abăluță (12 la număr) nu constituie doar pretexe pentru narațiune, ci, printr-o rapidă schiță caracterologică (tehnica graffiti) imprimă o anume tentă povestirii, colorând-o cu o vopsea ficțională îndeajuns de precisă. Eroinele sunt, îndeobște, întrupări ale unor ciudățenii comportamentale, ale unor capricii, preferințe, manii ori fixații. Cutare eroină e deținătoarea unei povești de familie macabre, cu un cap decapitat, o alta e “altrusimul întruchipat”; cutăreia îi place să se plimbe prin cimitir și să intre în cavouri, una e nifomană, alta, dereglată psihic de cutremurul din1940, stă sub masă vreme de unsprezece ani; în fine, ultimul personaj feminin din volum, Rita, are ochii lipsiți de culoare, dar, în schimb, aude cum îi plouă în cap. Deasupra prozelor lui Abăluță se percepe plutind mai degrabă fantoma lui Breton și a Nadjei lui decât umbra lui Proust însoțit de zeița memoriei involuntare.
Favoritele mele, dintre prozele culegerii, sunt primele două (Geta și Ioana), construite în jurul unor amintiri din copilărie, texte care dezvoltă, în același timp, tema “atracției și a spaimei”, și, nu mai puțin, proza intitulată Doamna Vartan, personaj feminin inubliabil, pivot epic, într-un fel, al întregului volum. Ne mai rămâne de amintit, dintr-o carte cu multe reușite, poezia lucrurilor, a obiectelor, a locurilor care înmagazinează tristețea, singurătatea, melancolia și trecerea timpului.    



 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul