Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ştiri din subteranul mālos

        Ioan Holban

„Ăsta onirism, frate!”, exclama Lucian Alecsa īntr-un poem din volumul Viaţă mahmură și neagră, tipărit īn 2011. Īn fapt, poetul din Nord e printre ultimii mohicani ai onirismului căruia, īn urmă cu mai bine de patruzeci de ani, Dumitru Țepeneag īi căuta urmaşi; toate cărţile de poezie ale lui Lucian Alecsa se circumscriu paradigmei onirice, forţīnd, īntr-o logică firească, graniţele expresionismului: Oraşul de gips (1992), Ars Apocalypsis (1996), Asupra căderii (2002), Deasupra căderii. A doua geneză (2003), Ţinutul Klarei (2005), Iluzionista Babette (2008), De veghe īn lanul cu moroi (2009) şi, acum īn urmă, Alzheimer, fratele meu geamăn (Editura Charmides, 2013) reīncarcă o paradigmă lirică, iată, īncă nedatată, ieşită din uz, dovedind o dată mai mult faptul că onirismul nu a fost un experiment fără continuare, un „incident” cum se īntīmplă atītea altele īn lumea literaturii.
Lucian Alecsa nu trasează canale de comunicare şi nu lansează sugestii, nu construieşte punţi īntre real şi oniric, īntre ceea ce e dincolo de pragul vederii, de „streşina vederii”, cum spune īn Femeile ori O viaţă verde și proaspătă din cea mai recentă carte, īn vis sau īn coşmar şi ceea ce rămīne dincoace, la īndemīna simţurilor; poemul lui Lucian Alecsa transferă, teleportează cititorul brusc, brutal, direct īn imaginarul poetului, īntre figurile şi faptele „de pe altă lume”, care se petrec acolo, īn „iadul” fratelui geamăn, Alzheimer. Īn alte poetici, spaţiul oniric este o alternativă, zona compensatorie, tărīmul securizant − un refugiu din mīlul realului cenuşiu; la Lucian Alecsa, oniricul e o groapă a dejecţiilor, „unde colcăie īn draci tot felul de lighioane anemice”, īnfometate şi īnfricoşătoare: acolo e Apocalipsa şi noua răstignire, templul se surpă şi cerul se cutremur㠄ca frisonat de-un trăsnet”, pulverizīnd liniştea onirică, timpul e abolit īn „ambuteiaje onirice”, se semnează un protocol al nefiinţei cu destinul, conform căruia fiinţa iese din istoria sa, aceea īntinsă īntre cel de altădată care „cīnta doar la suzet㔠şi cel de acum, fratele geamăn al lui Alzheimer; fiinţa e cel fără chip şi soartă care īnfige „ca un ţăruş de alam㔠gīndul sinuciderii īn mintea geamănului pentru a se transfera printre neuronii isterici şi genuni, cu mii de scorpioni, o cioară moartă şi turme de „drăcuşori”: balsamul acestei fiinţe năruite pentru a căuta o nouă geneză e schizofrenia pură: „Nimic nu-i mai balsamic decīt schizofrenia pură/ īn lumea īn care peştii se hrănesc cu snoave şi poveşti/ iar curcubeie dive beau cu hectolitrii lapte cald din ţīţa humei/ prin staule aleargă pureci de oţel şi bezmetice jivine/ mirosind greţos a bălegar stătut şi-a levănţică arsă/ se ţipă-n draci prin minţile bebeluşilor sugari/ le este teamă ca nu cumva să se fi născut degeaba/ fără de ombilic astral şi hrană pe de-a moaca/ nimic nu-i mai plăcut decīt să ai īncă din faşă harta destinului viu colorată/ să ştii la ce să te aştepţi şi ce traseu te paşte/ să poţi ca de īndată să-ţi bagi picioarele īn tot şi-n toate/ să te īntorci de unde-ai plecat/ fără să-ţi pese de crizanteme ofilite sau de astre/ cu siguranţă, te va naște o altă mamă peste/ vreo nouă luni de chinuri grele/ viaţa e asemenea unui rotisor la foc īncins/ unde ţi se pīrjolesc grav doar carnea macră şi pomeţii feţei/ de nu gīndeşti prea mult ţi se topesc şi nervii/ mirosul de şorici pīrlit la lampa cu benzină te poate chiar ucide/ īn rest rămīi intact,/ nici urmă de căldură sau formol īn nas/ doar simple adieri molatice prin ţesutul minţii/ cuvintele devin un fel de apă chioară bolborosind/ aievea idei fără substanţă/ e timpul să ne dezbrăcăm de viaţă şi de frica ei,/ să-i dăm cu flit de cum ne naştem/ e drept, onoarea noastră ţine şi de curaj, dar mai mult de moarte/ cīt despre viaţă lasă-l pe dracu s-o īmbrace/ e ca un ghem de carne flască ţesut īn ani lumină/ pe un gherghef de raze moarte şi mii de iluzii reciclate/ Adio, tu, tărīm al fricii, vreau cu neantul să īmpart acelaşi cuibuşor de aur/ să-mi strănute īngerii īn ceafă şi să le fur direct din aripi zborul!” (Ca nişte melcișori de plumb).
Poemele cărții īşi asumă narativitatea, sīnt nişte „naraţiuni diabolice”, cum le spune Lucian Alecsa īnsuşi īn După beție vin zile din ce īn ce mai bune; prin ele, fiinţa se transferă īn oniric, părăsind „tărīmul fricii”, lumea oxidată, īncremenită īn metal şi piatră, intrīnd īn subconştient, īn „subteranul meu mīlos” unde mişun㠄cīrtiţa demenţei”, gīndurile sīnt mereu „īn vrie”, coapte „ca soarele demenţei” sau pīrjolite īn iad, iar creierul cu seva sa veninoasă e un „creuzet” īn care dispar universul bicisnic şi puhav, dar şi sufletul pustiit al poetului ţintind zadarnic spre nordul ars de singurătate: acolo īl aşteaptă fratele Alzheimer, un nebun „tuns īn cap, pe faţă poartă o cagulă cu vreo cīţiva pistrui luminiscenţi”, o „entitate ciudată”, un măscărici „ce face tumbe īn hruba minţii mele zdruncinate”, o fiinţă fantomatică şi īnspăimīntătoare: „nu este clipă să nu dau peste fiinţa aia fantomatică şi īnspăimīntătoare/ ce-mi scanează mintea secundă de secundă/ ce mă īmpiedică să trec hotarul spre nordul ars de singurătate/ de cīte ori intenţionez s-o implor să mă lase īn pace/ se prăbuşesc cuvintele īn mine ca nişte cărămizi de plumb/ făcīndu-mi sufletul un mucilagiu albăstrui/ mă tot chinuiesc să-mi refugiez fiinţa īn cīte-un boţ de lut/ īn cīte-o vrabie şi chiar īn cīte-un zbor de potīrniche/ mai grav e că nu-mi pot struni chiar toate apucăturile/ cele refugiate īn racla cu amintiri stau zgribulite/ ca nişte iepuraşi plăpīnzi atinşi de ochii hulpavi ai unei vulpi/ īmi hīrjonesc trecutul,/ īmi scuipă-n mațe fiere lăsīnd discrete căcăreze printre gīnduri/ atīta cīt să-mi īnflorească mai abitir tristeţile şi dorurile toate/ şi Moartea īşi permite să defileze despuiată,/ cu sīnii la vedere pe scena lumilor apuse/ dansează tīrfa ca o nebună-n transă de parcă ar fi drogată şi-n călduri/ cīntă precum cucuveaua şi face tumbe printre statui şi cruci/ mai ceva ca o gimnastă depravată, nu se sinchiseşte că eu nici nu exist/ că degeaba mă caută pīnă şi-n gaură de şarpe” (Frumoasele mele nebunii).
Īn acest teritoriu al schizofreniei pure, al demenţei şi subteranului mīlos, există, totuşi, o fiinţă vie care rămīne īn logica realului: e maidanezul, „prietenul” Flondor, cu ochii de tăciune și botul catifelat, care „linge bombeurile pantofilor”, martor al dialogului īnţeleptului cu fratele său geamăn. Mai mult īncă, dīra luminoasă a celeilalte existenţe relevă două spaţii compensatorii, salvatoare: muzica lui Wagner şi Bach, „lipită ca o pīnză catifelată de timpane” şi rugăciunea la care poetul ajunge urmīnd sfatul bunicului Vasile; „Cīnd pe pămīnt este pustiu şi dīrdīi de frig şi neputinţă/ ia-ţi o pauză de respiraţie şi urcă atent īntr-o icoană,/ de preferat una de lemn, plină de carii/ să ai cu cine conversa/ dacă gīndurile nu-ţi prind rod din prima zi īn măduva putregăioasă/ adună lacrimă după lacrimă/ să ai de unde-ţi izvorī şiroaie de credinţă prin inimă şi suflet/ şi apoi, cu post şi rugăciune, vei deveni un lemn īnsemnat/ cu faţă de pustnic sau de arhanghel” (A lumilor taină dați-mi-o mie astăzi). Īn structura barocă a poemelor onirice din Alzheimer, fratele meu geamăn, se insinuează arta prozei, narativitatea şi portretul, adesea, īn tonurile pamfletului: antologice sīnt portretele femeilor, „cele mai generoase fiinţe de pe pămīnt”, al Morţii, „neaşteptat de sensibilă şi fīşneaţă, ca o felină-n călduri” sau ca „un coctail Molotov, fără focoasă dar cu lamă de coasă”, al frustraţilor, „victimele propriilor destine”, īn sfīrşit, al prostului: „Īn gura prostului cuvīntul se sfrijeşte ca lujerul secat de arşiţă/ Dumnezeu intră īn panică/ ori de cīte ori este obligat să lase slova la cheremul minţii neinstruitului/ (...) Şi de cum Dumnezeu īi dă prostului mintea cea de pe urmă/ acesta nici una − nici două se umflă īn pene/ asemenea unui cocoşel american/ īncep să vibreze fanteziile īn căpăţīnă ca/ branhiile unor peştişori uitaţi pe uscat/ vīntul īi scuipă ideile alandala,/ gura i se umple de ură,/ prin ochi īncep să-i şiroiască numai broboane de īntuneric/ instinctele fac instrucţie cu cele cīteva luminiţe de sub streşina minţii” (Parabola prostului sau bicisnicia infernului infernal). Ą bon entendeur, salut!


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul