Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

E cel mai frumos din oraşul acesta, e zeu şi băiat

        Felix Nicolau

O nouă poartă spre poezia proprie ne deschide Mihai Vieru în Ieri Park (Casa de Editură Max Blecher). Aer în iarbă, din 2012, miza pe încifrare şi uneori pe dicteu cvasi-automat. Noul volum este generos stilistic vorbind şi îmbelşugat în imagini spectaculoase.
Trei cicluri susţin edificiul: în ceaţa camerei web, ştefana to GO şi Săvârşin story. Profunzimea mesajului este sugerată prin imagini simbolice („să camuflez câteva urzici verzi cu unele urzici moarte”). Mereu versurile lui Vieru au reflectat sensibilitate şi delicateţe, în combinaţie cu alte ingrediente. Post-postmodernismul tandru se prelinge fără dificultăţi pe suprafeţe zgrunţuroase, aglutinate prin juxtapuneri de realităţi ameninţătoare: „GPS-ul mă aruncă într-o canapea mărginaşă /livingul îşi arată dinţii ferestrelor /aburiţi de cafeaua dimineţii /soarele nostru negru pe lângă /călugărul rogerius de curând plecat pe lacul roşu /cu pânza plămânilor întinsă în lamele /tăioase ale vântului” (şi firele înghesuite de păr se îmbulzesc să te vadă). Cum se observă, vechile metafore genitivale defilează pe pagină. Bineînţeles, pentru cititorul neavizat, dar iubăreţ de poeticale, ele sunt un deliciu; pentru profesionişi ele pot fi anatema. Nu ştiu cum se face, însă, că poemele ca întreg au forţă şi perspectivă. Poetul izbândeşte în iscarea de efecte noi cu mijloace tocite, ceea ce e posibil numai pentru maeştri.
Bubuie şi comparaţiile la tot pasul, sfidătoare până aproape de constructele eterogene ale suprarealiştilor, dar, de fapt, aterizând lângă viziunile geometrice, dar înflăcărate, ale junelui Nichita: „un fascicol îndoit de lumină gimnastica /braţelor tale tot de lumină era” (de dimineaţă).
Acestea sunt efecte frumoase, dar piscurile, în opinia mea, sunt poemele deretorizate, acute şi adânci fără să fie forţat adâncite: „în /realitate /abia /anul /trecut / am /reuşit /să/ ridic/ picioarele/ de/ pe/ pământ”. Allora, nu degeaba declară cu mâna pe inimă pe coperta a 4-a Claudiu Komartin că acest poet „este cel mai puţin înzestrat dintre 2000-işti pentru mizerabilism, pentru depresii, convulsii şi izbucniri masochsite”, căci are mari „disponibilităţi imagistice şi lexicale”. Propriu-zis, eu mă întreb dacă literaturul orădean este douămiist şi altfel decât prin vârstă. Experimentele lui sunt uneori avangardiste, deci legate de limbaj, alteori de viziunea unui hiperreal. Chiar şi când produce poeme mai lungi, cu ingrediente boeme ori sociale, momentele de acalmie sunt segmentate de explozii vizionare: „licorna? 105 kilometri prin 4% intensitate soare aparent /aproape /eşarfa atât de colorată de vie în toamnă până la budapesta. /azi-noapte alergam prin păduri de iarnă ca-n filme /mă urmăreau bandiţii pentru că uitasem pădurea deschisă” (Himmel fortgasse nr.12).
Aşadar, Mihai Vieru este adesea un exagerat care, dacă ar fi mai agresiv, ar putea evolua pe moşia fovistă. Chiar şi aşa, cine s-ar încăpăţâna să-l ia de liric melodios ori de energumen, n-ar face decât să-i rateze rafinamentul. Scriitorul este un mix de tristeţe, energie, emotivitate, tandreţe, cocoşenie, viziune şi măiestrie poetică. Sub verdele de sub ochii tăi este integrabil citabilă, chit că unii chiţibuşari contestă citatele etalate: „unde bătaia inimii se aude ca metroul la gurile lui //acolo sub ei de unde te priveşte ca o lamă /zăpada subţire //în cinci minute ba chiar imediat /soarele loveşte noaptea cu capul în gură /dinţii de aur ai păpădiilor se rostogolesc prin iarbă //noaptea sufletele paraşutiştii sporadici strălucesc //în lună sufletele păpădiilor spoturi de lumină /prelungind viaţa copiilor cu bucuriile lor //sunt toate sub ochii tăi /unde bătaia inimii se aude ca metroul la gurile lui”
Antropomorfismul hiperbolic de aici nu are niciun fel de legătură cu actuala tendinţă în poezia română – tendinţă actuală la unii americani de încă acum 10 ani – către minimalism cotidian, dezabuzat şi inteligent montat, dar tern. Mihai Vieru nu poate scrie şters. Ceea ce numeam mai sus „acalmie” este, de fapt, o suită de mişcări cu retorică redusă şi alăturări de impresii cu rol confesiv, vizibile mai ales în partea a doua a volumului. Orice ar atinge el se transformă în obiect estetic, fie el şi absent, ca la avangardişti.
Starea sufletească normală a poetului este inspiraţia poznaşă: „aş vrea să mă întorc la liliacul scuturat din curtea ta /la aloele înflorit la coadabucurie a lui Picăţel /scuturată la vederea ochilor tăi manga” (este timpul meu AKUM). Şi cuvintele scrise integral ori parţial cu majuscule au rol de semnalizare: aici se întâmplă chestii fabuloase! Nu este IERI PARK un show cu imagini incredibile? „cântecul mi-e greu ca doi baloţi cu care fac împins /de la piept/ [...] /un set de scrâşneli pe după care apune grăbit /soarele ca un funcţionar de bancă / [...] /soarele duhnind a zarea / [...] /abia acum îmi cade capul din sărutul tău”.
Nu doar viziunile nucleare sunt specialitatea casei, ci şi întrebuninţarea expresiilor argotice ori a clişeelor lăutăreşti de altădată: „copiii râzători scuipau în momeala pescarilor de baftă / [...]/cu început de alzheimer mon cher /cum te înfiori la prima iubire mon cher” (epilog).
Cum se vede, poetul teoretician îşi administrează cu înţelepciune efectele speciale. Poezia lui de acum e mai apropiată de cotidian, atunci când nu zvâcneşte în ciuperci atomice, şi e aproape complet vindecată de referinţele culturale de care abundă poemele unor confraţi aflaţi mai pe la începuturi ori pe la sfârşituri... Dar şi în plină viteză – căci viteza este o obsesie aici -, gustul sigur rareori derapează. Unele comparaţii sunt scrâşnite („surâsul tău e o autostradă debarasată de roţi”), însă ele sunt domolite, aşa cum spuneam, în partea secundă a cărţii. Artificiile stilistice odată epuizate, poemele din ştefana to GO şi Săvârşin story se calmează. Confesiunea, impresiile şi gândurile răzleţe se întortochează dibaci şi declanşează o linişte plină de sugestii. Miki Vieru rămâne impredictibil şi devine tot mai subtil. Contradicţiile fertile, de dincolo de râsul lui, ies la iveală în poemul un job din care aş chiuli. Debutul este chietist: „vecinătatea gesturilor calme/mă reconfortează”, dar câteva rânduri mai încolo scoate capul alter-ego-ul radustancian: „milueşte-mă pe mine, doamne, păcătosul tău imediat. /în acest trup pe care mi-l însuşesc. /trăiesc la modul cel mai bengos”. Simpaticul hedonist.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul