Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poveste de viaţă

        Radu Voinescu

„O fată a renunţat la o îngheţată, cu banii respectivi a cumpărat un ziar, în care a citit o poezie, apoi l-a cunoscut pe «poet», s-a căsătorit cu el, a avut doi copii, au fost cu toţii fericiţi, dar nu până la adânci bătrâneţi...” Câţiva dintre cititorii care parcurg aceste rânduri se vor gândi, probabil, imediat la Poveste de iubire, romanul lui Erich Segal după care Arthur Hiller a făcut un film celebru, în 1970, cu Ali McGraw şi Ryan O’Neil.
Poveştile adevărate – iar cea cuprinsă în frazele de mai sus este una dintre acestea – reuşesc, din păcate, doar arareori să mişte inimile unui număr mare de oameni. Rămân cunoscute doar de un cerc restrâns de prieteni sau rude. Până când „poetul” se hotărăşte să scrie...
În ianuarie 2014, la o lună şi jumătate după ce împlinise cincizeci şi opt de ani, poetul, prozatorul şi jurnalistul Marin Ifrim a fost internat în spital cu un diagnostic extrem de sever. Pentru profanii care au mai auzit vag de astfel de cazuri: şanse nule de supravieţuire. „Sun destul de cunoscut în târgul meu amărât. Ce senzaţie ciudată. Merg pe stradă privind feţele uimite ale celor care mă credeau cu parastasul la zi, că aşa auziseră ei, din gură în gură...” Doctorii sunt însă de altă părere. Ei cred că se mai poate face ceva. Şi reuşesc imposibilul. Există un sens în această întâmplare? „Tot mă bântuie gândul că am fost întors din moarte pentru că aş mai avea ceva de făcut. Şi tot mă întreb despre ce o fi vorba. Cred că despre scris”.
Aşa se face că s-a născut cel mai recent volum al lui Marin Ifrim: Blocat în lift, spre cer. Puzzle lirico-est-etic (Editura Teocora, Buzău, 2015). Cartea nu este, în ciuda titlului, chiar un puzzle. Sau, dacă acceptăm cuvântul, avem de-a face cu unul rezolvat. E limpede că experienţa trecerii pe lângă moarte („Sunt întins pe masa de operaţie. Mi se pune perfuzia şi un fel de ventuze pe piept, conectate la aparatură […] Anestezista vorbeşte cu mine, mă duce cu vorba, până când sunt teleportat în lumea celor o mie şi una de nopţi...”) face ca omul – care e om, înainte de a fi scriitor –, să treacă prin filtrul memoriei întreaga sa viaţă.
„Oare unde am fost în timpul celor aproape patru ore, cât a durat operaţia? Cine şi cum de mi-a uitat viaţa în trup? Abia acum înţeleg că fiecare secundă de viaţă e mai valoroasă decât Universul întreg. Cât timp m-am crezut mai viu decât am fost, am pierdut eternităţi, am trândăvit, am irosit, m-am sinucis lent. Am crezut că e bine să mori obosit, că de-asta ni s-a dat viaţă, s-o călărim ca pe o iapă. Acum cred că viaţa e a doua mea fiinţă. Dacă nici propria viaţă nu o poţi iubi, nu exişti decât în închipuirea ta.” De aici, din acest orizont al limitei dintre aici şi dincolo, ţâşneşte, totuşi, poezia. Cartea lui Marin Ifrim se înscrie într-o carieră literară şi publicistică începută cu volumul de versuri Spre oraşul cu un milion de ferestre (1986), continuată tot cu versuri (Curentul marin [a se remarca jocul de cuvinte care glisează către prenumele autorului], 1995, Alfabet de tranziţie, 1995, Fotografii cu cântec, 2001, Poeme, 2003, Suprafaţa lucrurilor, 2004, Săptămâna de sare, 2011 etc.), dar şi cu proză (La spartul târgului, proză scurtă, 2004, Lamentaţii de mucava, proză scurtă, 2004, Trilogia efemerităţii, antologie, 2008, Cartelul metaforelor, roman, 2012), precum şi multe alte volume de critică, publicistică, monografii etc. şi ajunsă acum la un fel de bilanţ al autorului, bilanţ care are şi nu prea are de-a face cu toate titlurile înşiruite aici. Mai precis, are de-a face în sensul în care un scriitor, şi nu un ins oarecare, ajuns la deplinătatea stăpânirii mijloacelor de expresie care-i sunt proprii, în rememorează viaţa; nu are, pentru că e vorba mai ales de viaţa ca viaţă, cu suişurile şi coborâşurile ei.
Pe scurt, se identifică, în Blocat în lift, spre cer, trei linii de dezvoltare a temei, tratate în alternanţă, nu întotdeauna cu poziţii fixe. Una urmăreşte evoluţia „biografică” a poetului, de la primii ani, până la maturitate, trecând prin anii de la grădiniţă, de la şcoală, prietenii, familia, şcoala profesională la Brăila, armata, lucrul la un combinat brăilean, până la devenirea ca literat, tată, văduv, recăsătorit... Cealaltă se referă la boala de ultim moment, operaţie, medicii care au făcut minunea, recuperare, sensul acesteia. Aici se cuvine să amintesc numele câtorva precursori recenţi, poeţi care au trecut prin experienţa spitalului ca limită – trecută sau netrecută – în preajma unei posibile morţi: Ion Pop, Marin Mincu, Ion Zubaşcu. Cele două direcţii se unifică, aşa cum e şi firesc, la un moment dat, aproape pe nesimţite. În fine, o a treia, care este constituită din mici poeme dislocând, cu regularitate – fix, de data aceasta –, fragmentele de proză din „puzzle”-ul existenţial. Partea care se referă la „est-etic” din subtitlu se reflectă atât în bucăţile poetice propriu-zise (menţionez că şi proza este una de tip poetic, o poeticitate aparte, tuşând, în chip paradoxal, dar fericit, anti-poezia, cum sper că se deduce din cele câteva pasaje reproduse), cât şi la un detaliu biografic: un grup de „prieteni”, chibiţi pe lângă literatură din oraşul lui Marin Ifrim, a solicitat Consiliului pentru Studierea Arhivelor Securităţii o adeverinţă privind colaborarea acestuia cu numita instituţie. Poetul a aflat de acest machiaverlâc numai în clipa când i-a fost remis documentul atestând necolaborarea.
Partea aceasta de poetică propriu-zisă contrapunctează detaliile existenţiale concrete din cele două secţiuni anti-poetice. Sunt de găsit aici notaţii fulgurante, dar dense, unele amintind parcă de estetica haiku-ului, legate de tulburările sufletului, dar şi de reflexia fiinţei poetului ca om al cetăţii. Poemul „Pajiştile Raiului” (o fi de prisos să amintesc romanu lui Steinbeck Păşunile Raiului?) mi se pare că sintetizează foarte bine această idee, ceea ce face inutil orice discurs explicativ: „...pe aceste pajişti/ ale Raiului/ ţinuţi locului/ cu funii diafane/ precum caii/ legaţi scurt/ de picioare/ pe islazul comunal/ pe aceste pajişti/ ale Raiului/ în timp ce ei/ huzuresc la umbră/ benchetuiesc/ mint/ fură/ omoară speranţe/ şi inventează/ noi poveri/ pentru cei ce încă/ nu au luat/ drumul libertăţii/ şi al codrului civilizat...” Un alt poem, „Vampirii urnelor”, caracterizat de directeţea incendiară a adresării, specifică acestui tip de discurs, este la fel de semnificativ pentru spiritul protestatar al poetului, trăsătură care, desigur, îi va fi deranjat şi încrâncenat pe unii dintre contemporanii săi: „...se spune că ar exista/ o fabrică/ de sânge artificial/ cu hemoglobină extrasă/ din viermi marini/ un fel de kerosen/ pentru îngeri/ cinste vouă/ savanţilor/ numai că/ întotdeauna/ după voi/ vin mereu vampirii/ cei care leagă vântul cu sfori/ închizându-l în urne/ electorale...”
Scris cu autenticitate, distilând la modul superior o experienţă îndelungată a scrisului, Blocat în lift, spre cer, este, poate, cel mai important volum din creaţia de până azi a lui Marin Ifrim.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul