Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Citirea şi depăşirea zidului

        Ana Dobre

Poet basarabean integrat valului postmodernist, Nicolae Spătaru ni se dezvăluie ca un reper reprezentativ pentru stadiul actual al poeziei de dincolo de Prut.
Cu un debut colectiv în 1984 în volumul Dintre sute de catarge, Nicolae Spătaru şi-a lăsat, ulterior, relativ târziu faţă de colegii de generaţie, semnele şi însemnele poetice în volume precum: Întoarcerea zeilor (1992), Ion şi alte revoluţii (1996), Noaptea când soclurile îşi recrutează noile glorii (1998), Tristeţea recită din Rilke (2000), ca şi în literatura pentru copii: Cifrele în spectacol (2005) şi Reportaje în culori (2008). Faptul că este un poet foarte premiat ar trebui să impună de la sine poezia sa, însă lucrurile nu stau aşa, Nicolae Spătaru fiind un poet cu debut dificil şi cu un drum plin de obstacole.
Cu această antologie, Citirea zidului , poezia lui Nicolae Spătaru pare că intră pe un făgaş firesc, al intrării şi fixării în conştiinţa contemporaneităţii. Alcătuindu-şi antologia, poetul propune cititorului o citire inversă, retrospectivă, din prezentul creaţiei în trecutul viu, dând un sens ascendent evoluţiei sale lirice. Poetul grupează secţiunile în funcţie de o reprezentare interioară: Semnale morse, Tristeţea recită din Rilke (2000), Noaptea... (1998), Ion şi alte revoluţii (1996). Adevăratul debut, înţelegem, nu este cel din 1984, nici din 1993, ci acela din 1996 cu Ion... Fără a-şi neantiza începuturile literare, Nicolae Spătaru îşi recunoaşte şi-şi fixează universul într-un imaginar ce-i poartă metaforele şi simbolurile obsedante, care constituie lumea lui, lumea fantasmelor sale, cărora le dă un sens şi o semnificaţie care să se poată înscrie într-un destin.
Alegând ca titlu Citirea zidului, poetul lasă sugestia unui zid în destinul lui de poet; citit şi înţeles, acest zid îi clarifică necunoscutele existenţei, de aceea intrarea în universul său se derulează retrospectiv. E un fel de moment zero din care începe schimbarea care va marca ascensiunea şi care va impune o derulare interioară a timpului. „Rămas intact ca prin minune/ de-a lungul istoriei/ zidul din adâncul curţii/ îmi scrie biografia”, acest zid simbolic are „o experienţă de viaţă grozavă”, „stăpâneşte un orizont larg de cunoştinţe”. Zidul acesta care-i scrie biografia este simultan constructiv şi deconstructiv, pune bariere, dar le transformă în surse de creaţie: „zidul mi-a scris că e ora/ când de obicei/ se retrage la masa de scris”.
Secţiunea semnale morse are valoarea unei arte poetice, un amplu program estetic în/prin care se dezvăluie o filozofie de viaţă şi de creaţie. Conştient de efemeritatea sa („sunt doar în trecere”), poetul crede că poate ieşi victorios din confruntarea inegală cu timpul, lăsând semne în lume, mesaje (poetice) prin care transcenderea devine posibilă. Spaţiul real se reconfigurează devenind propriul imaginar: „acest oraş (cu dezastre mai mici/ sau mai mari)/ e destinul tău în care crezi”.
Elementele postmoderniste sunt destul de vagi în poezia lui Nicolae Spătaru, prin gravitatea cu care meditează asupra destinului creatorului apropiindu-se mai mult de atmosfera neomodernismului. Acest fapt nu-i minimalizează poezia, dimpotrivă, caracterul reflexiv care înlocuieşte ludicul, parodicul, zeflemeaua postmoderniste, care vizau concurarea prozei reale a vieţii, creează acestei poezii o aură proprie.
Tema înstrăinării, a incomunicării, a alienării individului (telegramă trimisă de nicăieri, te scoate de pe fix, nu iese nimeni la fereastră...) capătă accente tulburătoare prin sugestia tragediei omului: „e o învălmăşeală de ore în interiorul tău”, iar în această învălmăşeală se pot descifra conflictele, luptele eului cu sine, cu timpul, cu propriul destin, „acele ceasornicului” măsurând încontinuu destrămarea.
Lumea gri, lupii interiori şi exteriori, călătoria iniţiatică în tramvai (labirintul modern), în ani şi în vârste pentru a mai îmbătrâni puţin, singurătatea creaţiei, spaţiile interioare cu uşile lor interzise sunt alte teme frecvente. Poetul nu se lasă pradă unui pesimism copleşitor, şi-n această atitudine se relevă un umanism sui-generis al poeziei sale, pentru care răul se amână, ca şi apocalipsa. Deşi „e târziu/ şi se mănâncă din resturi”, undeva e un semn al regenerării: „undeva se aude primul tramvai/ ca o rugăciune/ pe limba unui muribund/ şi apocalipsa/ din nou se amână”, semne descifrate de poet în semnalele morse ale existenţei.
Versurile din Tristeţea recită din Rilke, Noaptea când soclurile îşi recrutează noile glorii descriu metaforic stări şi obsesii, delimitează spaţii până la porţile pustiului, caută, descifrează în lecturi şi în realul pragmatic sau în cel oniric semnalele misterioase pentru ca reprezentările subiective să devină coerente, iar „soclurile să-şi recruteze noile glorii”. Jocul existenţial devine „strălucitoarea iluzie a lui don quijote”, ipostaza cavalerului tristei figuri dând sugestia precarităţii viselor/visurilor la cumpăna mileniilor: „vând ore!/ cumpăraţi ore din mileniul trei!/ sancho bătrâne/ dă-le rest!”.
Nicolae Spătaru gândeşte liric, creează propriile mituri într-un limbaj poetic care răsfrânge „tabla de şah” a lumii, le potriveşte în vocale, sunete, cuvinte capabile să trăiască prin propria lor viaţă. De aceea, poetul Nicolae Spătaru poate fi fericit: şi-a creat o lume pe care spiritul său o guvernează dându-i coerenţă şi viabilitate.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul