Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Epifanii în piatră

        Genoveva Logan

Voi citi Lythiada* în perioada sărbătorilor pascale, mi-am zis, pentru a-mi amâna o satisfacţie şi ca o recompensă pentru prestaţiile de rutină care nu suportau amânare la vremea aceea, când poetul Zenovie Cârlugea, dăruit cu toată fiinţa zeiţei Calliope şi locului unde s-a împlinit gândul lui Brâncuşi, mi-a oferit ultima lui carte. În atmosfera gloriosului Pessah e momentul cel mai potrivit pentru evocarea exodului marelui nostru compatriot către pământul cel nou, sub un cer nou, chiar dacă n-a durat patruzeci de ani precum cel biblic, citat de altfel în preambulul primului capitol: „Iar apele s-au tras la loc şi au acoperit carele şi călăreţii întregii oştiri a lui Faraon...”.
Întâmplător sau nu, în aceeaşi perioadă a trebuit să fac o călătorie în Italia, din motive extraliterare, aşa că am amânat din nou lectura cărţii. Dar nu întâmplător într-un moment de vârf al zilei de duminică, 19 aprilie, în timpul rugăciunii mariane pascale din Piaţa Sfântul Petru, unde ajungi oricum dacă te afli la Roma, din orice punct al globului ai veni, un eveniment tragic invocat de Sfântul Părinte m-a întors, fără să vreau, la preocupările mele de acasă şi la Exodul lui Brâncuşi. La epopeea drumului lui către împlinire. Ce se întâmplase? După obişnuita rugăciune de la mijlocul zilei, Angelus Domini, şi salutul adresat pelerinilor, Papa Francisc ne-a propus să ne rugăm împreună câteva minute pentru imigranţii din Liban înghiţiţi în noaptea abia trecută de apele Mediteranei. Îşi încercau destinul. Vâsleau spre o viaţă mai bună, dar barca lor, supraîncărcată, n-a rezistat, apele nu s-au tras în lături, caii şi carele Faraoancei cu coasă i-au nimicit. Ulterior, comunicatele de presă aveau să anunţe insistent accidentul, soldat cu peste 800 de victime, proporţiile lui determinând convocarea unui summit european pe această temă.
Brâncuşi al nostru a trecut Marea Roşie, îmi şoptea atunci gândul. Cu toiagul lui a îmblânzit orice forţă potrivnică. După cum tot un Exod, o desprindere de ţărm a fost şi cotitura făcută de Brâncuşi prin anii 1906-1907 când se afla la o răspântie, desprinderea de modelul figurativ, de anatomiile lui Michelangelo. Conform mărturiilor unui apropiat, Marcel Mihalovici, a făcut-o şi printr-un gest brutal, de revoltă: şi-a distrus cu mâna lui prima compoziţie de mari proporţii, intitulată semnificativ Trecerea Mării Roşii, o lucrare grandioasă de grup, realizată după canoanele clasice. Pentru ca mai apoi să-şi înceapă epopeea în piatră.
Zenovie Cârlugea, descendent şi el din pământul care l-a rodit pe marele sculptor, numeşte această epopee Lythiada, aşa cum bardul lusitan Luis de Camoes îşi intitulează epopeea Lusiada, ca să dăm doar un exemplu din cultura universală, fără a omite încercări sau reuşite ale genului pe plan autohton, începând cu Ţiganiada. Recent, am citit cu mult interes o încercare a genului numită, cu dulcea ironie a moldovenilor, Lupaniada, aparţinând lui Ion Druţă.
Dacă am analiza Lythiada după rigorile speciei literare, am constata o întrunire aproape majoritară a însuşirilor clasice care definesc epopeea. Întâmplările legendare cântate în cele trei capitole sunt opera unui erou cu recunoaştere internaţională, verificată în timp. Curajul lui supraomenesc a fost o condiţie a realizării artistice (l-a refuzat pe Rodin, şi-a distrus singur lucrări trudite îndelung care nu-i satisfăceau exigenţele, a dat in judecată vama americană ş.a). Cât despre forţele supranaturale care iau parte la acţiune, pe acestea şi le-a creat însuşi sculptorul, cioplind muze, vrăjitoare, ţestoase şi păsări măiastre.
Lectura Lythiadei se poate face în mai multe chei, dar, pe înţelesul tuturor, o propunem pe cea mai la îndemână, oferită de însuşi Brâncuşi, inspiratorul din eternitate al epopeii în discuţie. Se cuvine mai întâi subliniat modul în care Zenovie Cârlugea insistă asupra momentului supraîncărcat energetic, similar unei noi întrupări, cel al desprinderii eroului de solul natal. În pregătirea merindelor de cale lungă, altele decât cele necesare unui drumeţ oarecare, pentru Brâncuşi care şi-a definit atât de sugestiv patria nu puteau lipsi din bagaj menhirii „ieşiţi din ierburi ca mugurii/ de rosa caninaˮ, horbota de nori împietriţi sau bulboana unui râu ce mai întâi îşi roteşte apele şi multe altele. Împlinirea acestui ritual este doar un preambul, dar absolut necesar: „abia atunci poţi sta far/ cu toate oglinzile aprinse/ dinaintea cutremurului din ape −/ nicio grijă să n-ai: creastă polară/ din uriaşele gheare spumoase/ corabia se va ivi”.
Purificarea („oricând drumul prin apă/ te curăţă de impuritatea deşertului”), trecerea prin apele lustrale, ale morţii şi învierii, cu participarea infinitelor ţărmuri deschise, spre a acoperi în urmă carele faraonului, vine ca o încununare: „Se înnora la orizont/ veacul marilor măceluri din umerii/ lui creşteau nevăzute aripi uriaşe/ un bestiariu întreg din pietrele râului/ secat la drumul mare ieşea cerându-şi/ dreptul la diligenţa întârziată gata/ să treacă prin defileu la ceas de seară”.
Impulsionat de „un dor verde”, Brâncuşi îşi continuă drumul spre Grădina cu vietăţi de piatră, titlul celui de-al doilea capitol din carte. Unui autentic pământean din ţinutul Gorjului, cum este autorul acestor versuri, nu-i sunt străine ritmurile de doină atunci când porneşte la drum, iar drumul transcende în epopee. Citabilă în întregime ar fi pagina 64, din care extragem: „Soare soare albă pată// într-o noapte-adevărată// fulg de iarbă călătoare/ fulgerată de ninsoare//...// şină caldă-n gară tristă/ fluturare de batistă −/ toate vin de nicăire/ şi se pierd în amintire”.
Asistăm aici la un ceremonial sublimat de înscăunare a stării de graţie. Pe pârtia de lumină urcând spre flacăra zborului final, truda artistului ni se înfăţişează epopeic, în toată grandoarea gestului creator. Nu o dată, captivat de cântecul depărtărilor sau febra forjelor încinse, călătorul martor al acestui marş triumfal se poate lăsa ademenit de mirificul paix et joie, pace şi bucurie, climatul propice prin excelenţă muncii artistului. Urmărim, astfel, cu uimire ivirea din conglomeratul lithic a unui mirobolant şir de vietăţi care au a popula pământul nou al sculptorului, promis şi dăruit din belşug conform făgăduinţei. Iată numai câteva, personificate încă o dată în epopee, prin adaosul de har al poetului Cârlugea:
Puiul de măiastră: „Abia ieşit din miezul marmurei// lăptoase, acest pui lustruit de măiastră// adastă pe masa de ipsos// tot mai copleşit de întruchipările// desfăşurate în lentori de amiază// de nourii sirius peregrini.../ Rumoare de cuib// în tinda casei şi-n ogradă stupi în roire”.
Muza adormită: „În somnul zeiţei amuţesc toate// patimile inimii şi durerile lumii// nimeni nu poate spune mai mult decât// se poate vedea, nimeni nu crede mai mult...”.
Fiul risipitor: „Se lăsa un amurg plictisit peste// o privelişte de toamnă cu spulberări// de frunze şi ciorchini îmbrumaţi// de roadele păduratice/ Un fiu mult şi devreme// risipitor adăsta îndărătnic pe ghizdurile// fântânii cu cumpănă adâncindu-şi// ochii în zarea scămoasă acolo// unde câţiva nori călători se închegau/ în feţi frumoşi şi balauri...”.
Pentru ca în cea de-a treia parte a volumului, Terasa delfică, să ne extaziem în faţa triumfului final al artistului, închiderea cercului, dar în spirala gloriei urcând în „Văz-Duh” şi „împietrind lumea”. Lăsăm în seama cititorului libertatea de a interpreta, după puterile proprii, multiplele semne ce se arată în cale, cât timp rămânem înăuntrul sanctuarului, ştiind oricum că în final „Pe roţi de care faraonice/ suntem aduşi piatră cu piatră/ şi stivuiţi într-o piramidă/ fatală”.

* Zenovie Cârlugea, Lythiada, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2014.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul