Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezie

        Olimpiu Nuşfelean

Mai sus de turla bisericii

Sirena ambulanţei scoate oraşul din rădăcină
precum dentistul măseaua de minte īncă sănătoasă
fără anestezic.
Disperarea ţīşneşte cum sīngele
din venele deschise,
se īnalţă cu suflet cu tot,
deasupra caselor, mult mai sus,
unde florile scuturate de cais nu mai ajung.

Greu de dus o zi fără griji.
Zborul vrăbiilor este iute şi gol,
īn lume-i urīt
şi-i umezeală tăcută,
peste care trece īngheţul fiorului.
Putrezesc carii īn grinzi
şi grinzile se īncovoaie sub greutatea cenuşii,
iar căderea e doar ameninţare –
nimic mai mult.
Acoperişurile īnalte stau aşa,
nici prăbuşite de tot, nici agăţate de cer.

Ţipătul sirenei te urcă
mai sus de turla bisericii,
acolo unde īngerii nu mai pot bate din aripi
iar Dumnezeu n-are cel mai bun unghi de privit
din fereastra Raiului −
aşa că-i dă drept de decizie
Liberului arbitru –
un concept ca o fiinţă
ce stă līngă tine uimită
şi tu nu ştii ce să mai crezi:
mori sau trăieşti?

Greu de dus o zi fără nefericire!
Ce să pui īn locul rănii sīngerīnde?
Cum să-l iubeşti pe cel care te iubeşte
cu iubirea lui căreia
nu i-a găsit īncă sensul?


La un poet

Poetul pe care-l citesc
− cu cititul meu viu –
e atīt de departe!
Īl citesc azi
iar el abia-şi mai trage sufletul
prin cīteva traduceri opace...

Pe cīnd īi īnvăţam alfabetul
el era deja sătul de femei –
o, cīte stafii la geamul cărţilor sale!...

Abia acum īmi dau seama
de ce draga mea nu mă īnţelege
cīnd īi vorbesc īn versuri
ştiute pe de rost.

Pierdut, eu, īn iluzii...

Cum pot fi văzul său
cīnd el nu mai e?

Cīnd termin de citit
trage brusc vălul anilor
de pe sufletul meu.

Oare cu a cui mīnă?


Ceea ce El nu vrea să revadă

La naştere ai fost salvat
printr-un gest unic,
smuls de mīinile Lui
din gheara nimicului.

Dar viaţa nu-i repetiţie.

Dat ţi-e să nu vezi īn trupul tatălui
trupul tău,
nici mīngīierea mamei
īmprumutată degetelor tale
iar de-ţi descoperi ochii
īn ochii iubitei – e dezastru.

Viaţa-i desprindere.

Eşti ceea ce El
nu vrea să revadă.

Nu te pierde īn chipuri multiplicate
şi fiece gīnd
să fie altceva decīt copia xerox
a sigiliului prim.

Undeva e un tipar inconfundabil
ce te aşteaptă, dar unde-i?

Fii realist şi nu mai vorbi,
nu face nici un semn
şi nu deschide o pleoap㠖
imediat de gesturile tale
se prind mii de ispite.

„Smurdu”-i aici, pe pămīnt,
ocupat cu salvări de toţi banii...

De-ţi stă īn putinţă, ascunde-te īn Increat
şi aşteaptă acolo
− fără de chip –
A Doua Venire!


O pasăre zădărnicită de frig

Dumnezeu ar vrea să mă facă din nou.

Īn fiecare dimineaţă, la cafea,
īmi oferă o şansă
pe care-o confund c-o ispită.

Citesc semnele zorilor
şi nu le-nţeleg.
Mă agăţ īn continuare de barele tramvaiului
ce mă duce la serviciu,
īmi beau paharul de vin
la palavre,
urmăresc ochii īnsufleţiţi ai divei,
convins că trăiesc.

Dar El ar vrea să mă plămădească din nou
fără vreun efort din partea mea,
nu prin spovedanie,
nu prin sudoarea adīncului,
nu eludīnd crugul lumii...

Eu, īnsă, mă prind
de uşile timpului
să mă treacă īn mod sigur
īn alt anotimp,
unde să nu mai am simţire
pentru tot ce mă doare.

Plata mea ar fi
o simplă poezie
īn care s-ar adăposti o pasăre
zădărnicită de frig.

Şi eu...

Doar o poezie – o pasăre cīntătoare
zădărnicită de timp.

Poate ar vrea să mă plămădească
pentru un alt sfīrşit?


Joc

Cīnd n-am ce face, mă joc cu moartea:
īncerc s-o beau – peltea de doi bani − din cutii de bere,
unde ea stă pitită,
fluidă,
fără să aibă nevoie de aer.

Arunc cutiile goale la coş
şi ea iese şi-mi strigă:
„Nu m-ai băut,
căci eu sīnt Nimicul
ce ia nefiinţă din gol!”

Trag la ţintă īn cutiile goale
făcīndu-le toate doar găuri,
sperīnd s-o prind, din īntīmplare,
īntīrziată o clipă īn plus,
punīndu-mi nervii la īncercare,
dar n-o pot face deloc strecurătoarea
prin care să-mi trec bucuriile.

Ea-mi strigă, cīnd īncă nu-i pierit fumul gloanţelor:
„Eu sīnt Nimicul
ce ştie tot despre Nefiinţa ta!”

„Şi la ce-ţi foloseşte?ˮ, o īntreb.

„Dar ţie, să ai puşca şi gloanţele?
Dar ţie?...”


Vedere cu pelicani

Opresc barca şi cobor
īn apa adīncă pīnă la piept
să ajung līngă pelicani şi să-i privesc de aproape
la vărsarea fluviului īn mare.

Pelicanii superbi īn concreteţea lor –
nu poveştile pentru copii,
nici zborul, pe care nu-l poţi
atinge cu mīna...

Singur īn leagănul apelor
īnving spaima de a fi tot mai aproape
de splendoarea lor filmată cu teleobiectivul,
īn cīrd plutitor, cu guşile pline de peşte...

Mă ignoră o vreme... Dar cu cīt mai aproape, cu atīt
curentul mă īndepărtează de barcă,
furat deodată de forţa apei, nu de imagine.

Admiraţia sublimează īn teamă.

Fluviul, crescīnd,
ca īntr-un film inocent, văzut īn copilărie,
īmbracă metafore īnfricoşate,
se face deodată fluviul vieţii
şi īncearcă să mă fure de pe picioare.
Īnot!

Cine-mi mai vindecă, īn zbatere,
frica de a privi
devenită deodată frică de moarte?


La un poet

Poetul pe care-l citesc
− cu cititul meu viu –
e atīt de departe!
Īl citesc azi
iar el abia-şi mai trage sufletul
prin cīteva traduceri opace...

Pe cīnd īi īnvăţam limba
el era deja sătul de femei –
o, cīte stafii la geamul cărţilor sale!...

Abia acum īmi dau seama
de ce draga mea nu mă īnţelege
cīnd īi vorbesc īn versuri
ştiute pe de rost.

Pierdut, eu, īn iluzii...

Cum pot fi văzul său
cīnd el nu mai e?

Cīnd termin de citit
trage brusc vălul anilor
de pe sufletul meu.

Oare cu a cui mina?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul