Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Tablou cu femei

        Gabriela Banu

Sonerie. − Săru-mâna, am venit prea devreme? Mă scuzaţi, dar cu tramvaiele astea nu ştii niciodată... – Nu-i nimic, hai vino, cafeaua e caldă – vrei şi un sandvici? – Nu, mulţumesc, eu nu mănânc dimineaţa. – Dar când? – Eh, depinde, de cele mai multe ori seara, după muncă... Chinuită fată. E verişoară de-al doilea cu mine şi când a dat de greu s-a oferit să vină să mă ajute la ce-o fi, numai să capete şi ea un bănuţ acolo. S-a măritat la 16 ani cu un neisprăvit ca şi ea şi au plecat de la Moara de s-au făcut orăşeni – amor ghebos de fată fără minte, cum singură recunoaşte −, apoi a venit copilul şi au luat viaţa-n piept. Acum îi pare rău că a rămas doar cu opt clase, dar face eforturi supraomeneşti să-şi crească fetiţa aşa cum n-a fost ea crescută. Din nefericire, bărbatu-său, tot un „necalificat” ca şi ea, lucrează sezonier, adică iarna stă pe cuptor şi nu-i este de prea mare ajutor. Dar ea se mulţumeşte cu faptul că e omul ei... Oiţa munceşte la un patron de frizerii – şi la „saloane” cum le zice ea, şi acasă la bosu, care zice că e cinstită şi, cum n-are încredere în altcineva, o pune pe ea să supravegheze, să facă și curat, să plimbe câinele... Dar pe bani puţini, o mizerie, de dimineaţa până seara. La mine vine sâmbăta, dacă scapă, dacă nu, duminica, să mai ia un bănuţ acolo.
– Am o veste mare: ne-am luat casă!
− Nu mai spune! Să fie-ntr-un ceas bun!
Stătea cu fetiţa şi cu bărbatu-său cu chirie la o babă-n Ferentari, casa de la Moara nu e nici măcar a maică-sii, tuşa Floarea, ci a unor rubedenii vânturate prin lume. − M-a ajutat şefu şi am luat un credit şi ne-am mutat într-o garsonieră – iradia de fericire.
Făcea curat cântând parcă, a luat totul la mână, nu stătea nicio clipă, numai obligată s-a oprit ca să mâncăm – pe urmă şi-a reluat dereticatul prin bucătărie, pe seară o să-şi ducă fetiţa în parc − o jumătate de oră...
Am lăsat-o pe Oiţa să se ocupe mai departe de corvoada curăţeniei, hai să vedem ce facem cu schiţele pentru capela de la Moara – popa Costescu e tare pretenţios, deşi nu ştie decât regulile canonice. E un popă cu har, numai după ce a venit el acolo şi a pus icoana Maicii Domnului la loc de cinste, numai după aceea a început icoana să lăcrimeze. De mulţumire, cu toţii spun asta. A început să vină lume luminată, e plin naosul zi şi noapte. Biserica a devenit instituţia principală în sat, se tot extinde şi popa tot face comenzi de construcţii, de capelă, de pictura capelei... Peretele din faţă e cu Învierea, asta-i clar, pe dreapta o să pun scena... Mai bine-l întreb pe părintele ce vrea. Eu mă limitez la concepţia artistică. Cine „vede” forme şi culori nu va şti niciodată nici algebră, nici patristică, nici fizică – ştiinţele exacte stau în partea cealaltă a creierului, mai mică, aşa se zice şi aşa-mi explic eu de ce unii artişti plastici sunt cam „duşi”, alţii au probleme şi cu lectura... Viziunile colorate ţin de alt limbaj – numai nebunii ăia din Renaştere le ştiau pe toate. „Alo, da! Bună, Anne, nu mă deranjezi deloc, spune! Sigur, după-amiaza asta sunt liberă, vino pe-aici şi adu şi vreo două beri! S-a întâmplat ceva? Bine, te aştept...”
A apus soarele... Bate cineva, intră!... Ruxi, de data asta şi-a lăsat acasă odraslele – tu erai, dragă? Trebuie să vină şi Anne... Ruxi – prietena mea cu mult mai tânără, ne-am cunoscut la o lucrare de mozaic pentru „Vulturul de mare cu peştele-n gheare” în variantă constănţeană, că varianta bucureşteană dispăruse deja... E o zăpăcită şi trei sferturi, dar e numai spirit, suflet şi energie − îi aduce de două ori pe săptămână pe Codruţ şi Dănuţ, gemenii, la cursul meu de pictură pentru copii. Ea nu se face ascultată şi apoi mai scapă de-o grijă pentru două ceasuri... E brunetă, mlădioasă, n-ai zice că e mamă de copii de nouă ani, dar acum are o privire cam ciudată, parcă ar căuta ceva. Şi se pare că a găsit. Se repede la măsuţa mică cu trei picioare, tipic ţărănească – aia pe care mâncau bunicii mei la Moara şi sub care se ascundeau mâţele în aşteptarea mămăligii. Dacă-şi uitau cozile afară de sub masă, bunica le altoia cu o jordie, să-şi ştie lungul nasului şi al cozii...
− Bună, Anne, hai intră, fă-te comodă... Ce-ai adus atâta bere, o să stai cu noi până o terminăm!
− Marando, masa asta are cuie?, întreabă Ruxi.
− Nu ştiu, de ce întrebi?
O ia, o întoarce pe toate părţile şi decretează: n-are. E bună de spiritism. Oiţa mai este la tine? Hai să facem o şedinţă, am nevoie să mă limpezesc... Fugi, fată, păi aşa crezi că te limpezeşti? N-am reuşit s-o conving, auzise mai demult că Oiţa mea învăţase să facă şedinţe de spiritism, iar Ruxi avea o curiozitate bolnăvicioasă.
Am chemat-o pe Oiţa în atelier şi am îndemnat-o să ne arate ce ştie. Era de mai mare râsul, aşa mi se părea – masa fără cuie, pe ea o hârtie rotundă pe care scria roată alfabetul şi, pe următorul cerc, numere de la unu la zece şi, desigur, paharul cu fundul în sus. Pe ursit îl va chema cu litera A, B, C şi va apărea peste cinci zile, săptămâni, luni...
− Sigur, doamnelor, hai să ne distrăm puţin, că noi la salon mai facem câte una de-astea şi râdem de nu mai putem... Pe cine chemăm? Pe Iulia Haşdeu, nu? Ia uite ce ştie fata! Anne aprobă, şi eu sunt de acord. Uitaţi cum facem: fiecare se gândeşte şi pune o întrebare despre cineva sau despre ce vrea să ştie. Nu spune nimănui despre ce este vorba. Cine începe? Doamna Anne? Poftiţi, puneţi vârful degetelor pe fundul paharului, gândiţi-vă la ce v-aţi propus şi aşteptaţi un pic... Chem spiritul Iuliei Haşdeu să răspundă acum..., şoptea încet, cu ochii închişi. S-a mişcat paharul? Nu? Ia să pun şi eu mâna, poate nu sunteţi mediu bun... Gândiţi-vă. Chem... uite, uite, s-a mişcat spre cifra 3! Aţi văzut? Se-mplineşte! Peste trei zile, trei săptămâni, trei luni...
− Ha, ha, ha! Chiar zici că se-mplineşte, fată?
E rândul Ruxandrei. „Eu o chem pe mama. Pun eu mâna pe pahar, tu zi-i ce trebuie să zici” – hotărâtă femeie. Oare ce o fi măcinând-o? Pune mâna pe pahar, Oiţa începe şopocăiala, Ruxi stă foarte concentrată şi... deodată se face albă ca hârtia la faţă. Se ridică precipitat de pe scăunel, se clatină, dar ajunge la fereastră...
− Să nu mai faceţi asta niciodată, şopteşte ea. A plecat paharul de sub degetele mele, să mor dacă vă mint!
− Ce ai întrebat?
− Codruţ e suspect de o boală urâtă, am întrebat-o pe mama dacă o să fie bine băiatul... şi izbucneşte în lacrimi. Chiar mi-a plecat paharul de sub mână, întăreşte ea, dar să nu mă întrebaţi unde s-a dus... nu mai ştiu nimic...
− Ruxi, de ce ai tulburat-o pe biata maică-ta acolo sus, unde este, cu asemenea întrebări? Codruţ o să se facă bine aici, pe lumea asta, o să-l faci tu bine dacă o să trebuiască! Vorbise Anne, cu toată căldura de care era capabilă. Ai fost cu el la medic? Povesteşte-ne!
− Am făcut nişte investigaţii mai speciale, aşteptăm rezultatele, dar sunt foarte speriată. S-a trezit cu o mică gâlmă la subsuoară.
− Nu poate fi nimic grav, astea sunt chestii hormonale – cu creşterea explozivă mai apar şi de-astea, oricum trebuie să stai liniştită şi să aştepţi. Pe urmă, dacă e de luat o hotărâre, o iei, dar după ce-ţi bagi capul sub apă rece...
Eu rămăsesem stană de piatră. Femeia asta e bombă fără ceas – a făcut şi acum tot la fel ca atunci când s-a măritat. Fusese împreună cu unu, Mihnea, vreo cinci ani de zile, ea era sigură că or să se căsătorească, dar, cu cât trecea vremea, cu atât părea mai puţin probabilă chestia – se pare că „soacra” n-o suporta, iar „băieţelul mamii” nu putea trece peste asta. A venit într-o zi la servici neagră de supărare şi a anunţat cu glas tare. Gata, sunt liberă! Nu mai am pe nimeni! Şi primul care mă cere în căsătorie, cu acela mă iau! Au luat-o la întrebări, ea a vărsat lacrimi amare – tot îl mai iubea pe dobitoc – şi dintr-un colţ, de unde stătea timid şi retras, a apărut Răzvan. „Nu mai plânge, că de când te aştept eu!” S-a lăsat o tăcere grea, toţi s-au îndepărtat încet, încurcaţi, şi i-au lăsat pe ei în mijloc. Dar Răzvan vorbise prea mult – i-a luat numai mâna şi, după un moment nesfârşit de tăcere, i-a spus: mergem la o cafea după program... S-au luat, dar Ruxi a rămas tot vulcanică, iar bărbatu-său, molcom şi tăcut, adâncit în calcule şi în mici tabieturi bărbăteşti, nu-i aducea prea multă fericire...
Acum, Anne a luat-o pe Ruxandra pe după umeri şi i-a şoptit: ai greşit, nu aşa se rezolvă asemenea îndoieli, mai bine te sfătuiai cu noi şi poate am fi găsit altceva, mai pe credinţă, mai o rugăciune... Acuma gata, am făcut-o cu toatele, ne-or ierta spiritele, om îndrepta şi noi greşeala... Hai, bea un pahar cu apă şi linişteşte-te. Ia uite ce apus de soare incendiar!
Într-adevăr, o lumină nefirească, portocaliu-atomică, învăluia casele şi copacul cel verde din faţa noastră, iar cenuşiul asfaltului parcă juca în nuanţe fierbinţi. Cerul − atâta cât se vedea – ardea cu adevărat şi-şi trimitea fluxuri sângerii peste viaţa care parcă pălise în amiaza de foc.
− Adevărat, ia te uită cum vibrează natura la trăirile noastre, murmură Ruxandra cu glas domol – pare mai liniştită acum – şi continuă încet: mâine dimineaţă mă duc la biserică...
Gata, s-a liniştit – a reuşit Anne s-o îmbărbăteze...
O admir mult pe Anne-Marie, suntem cam de aceeaşi vârstă, dar ea e înaltă, şatenă cu ochii verzi şi cu mare grijă pentru machiaj – totdeauna cu ochii încondeiaţi, cu sprâncenele pensate, cu un pic de culoare în obraji...; toată viaţa a fost un suflet mare pentru prieteni, dar şi o luptătoare, o femeie care şi-a propus o ţintă şi a atins-o; a avut un curaj nebun, când cu casa, şi mai apoi... Abia terminase Secţia de Design de la Arte Plastice, împlinise vreo douăzeci şi cinci de ani şi brusc a anunţat că a luat un credit ca să aibă şi ea o casă a ei. E dur ce spun, dar adevărul este că declicul s-a produs când i-a dat unu’ papucii, un hodorog fustangiu, şi i-a fost ruşine să se întoarcă la casa părintească... Plătea ratele la casă şi-i rămânea fix pentru un pachet de ţigări la două zile şi eventual pentru câte un covrig. La serviciu mergea pe jos, a făcut o foame cumplită – mânca cu adevărat numai când se ducea la mama ei, de două ori pe săptămână, că nu se punea problema să rămână la ai ei, dacă taică-su era biciul lui Dumnezeu în materie de „moralitate”. Avea vreo 35 de ani când s-a îndrăgostit nebuneşte de Petru, prieten de-al nostru de boemă, scriitor debutant întârziat, dar un bărbat plin de farmec, de nebunie şi... însurat. Dragostea a fost reciprocă, Petru îi admira „picioarele până-n măsele” şi o alinta spunându-i că era „trăpaşă”; cât despre suflet, despre caracter – „vin să mă odihnesc în grădina Maicii Domnului, tu eşti balsamul meu”, aşa-i zicea... Petru e foarte talentat la scris, dar a debutat aproape de 40 de ani, zic eu pentru că nu se putea aduna, toată viaţa a fost vraişte... L-a luat văru-său, filologul, sub aripa lui, „l-a legat de scaun”, cum singur recunoaşte, şi i-a ieşit primul roman. E pasionat de vremurile apuse, îi place să evoce istorii mai mult sau mai puţin fanteziste şi alte chestii de-astea. Anne a rămas însărcinată pentru că şi-a dorit cu disperare un copil numai al ei, dar Petru s-a speriat, se gândea la tot felul de complicaţii, cum le numea el. Susţinea că nevastă-sa e „bolnăvioară” şi n-o poate lăsa, nici nu poate recunoaşte copilul şi poate ar fi mai bine să... Anne nici n-a vrut să audă, i-a promis că nimeni nu va afla cine era tatăl, că ea o să-şi crească singură copilul. Aşa s-a şi întâmplat, deşi a fost tare dezamăgită că, mult timp după ce a născut, el n-a mai dat niciun semn de viaţă... Dar astea sunt poveşti dintr-o tinereţe aventuroasă, acum s-au împăcat, el s-a liniştit că „bolnăvioara” n-o să afle niciodată, acum fata e mărişoară, ei i-a „trecut” amorul... Au rămas prieteni extrem de discreţi, fiindcă Alexandra doar bănuieşte că el e taică-su...
− Ce frumos portret! Pe cine reprezintă?
− E o tipă, nevastă de „fost” – s-au poleit şi ei cu oarece cultură mai acătării şi au ajuns la faza: portrete de familie.
− Sper că el n-o să-ţi ceară o pictură ecvestră...
− Zi Doamne-fereşte, mai ştii? Nu de alta, dar n-are cai fotogenici... Hai noroc, şi... varsă şi tu sacul, Anne...
− Eh, ce, nu bănuieşti? D-ale mamei, d-ale fie-mii... Se ceartă ca nebunele – Alexandra e iute şi obraznică, mama ţipă de ne-aud vecinii... Cu scleroza ei, nu mai ştiu ce să fac... Azi-noapte ăia de sus ne-au trimis poliţia pe cap, că facem scandal. Abia l-am convins pe poliţist că e vorba de scleroză; când a văzut-o pe mama prin crăpătura uşii cum îşi smulgea părul din cap în timp ce eu o mângâiam şi încercam s-o potolesc, s-a lăsat păgubaş şi de amendă şi de tot... dar cred că o s-ajung eu la balamuc foarte curând.
− Păi încearcă s-o internezi pe maică-ta...
− Nu se poate, cine-ţi internează o femeie de 95 de ani? Şi pe urmă, tratamentele pentru boala asta sunt de alea de ţi-o liniştesc definitiv – o trimite pe lumea ailaltă şi nu pot să fac aşa ceva; asta mi-a fost scrisa, îmi duc crucea şi mă rog la Dumnezeu să nu mă împodobească şi pe mine cu aşa o suferinţă...
Încerc să le abat atenţia.
− Auziţi ce reclamă fac ăştia la televizor! La becurile pentru dulapuri de haine! Ce tâmpiţi! Păi unde se mai ascunde amantul, fată?
− Invenţia a fost făcută de un soţ gelos – şi zâmbeşte, înseninată brusc.

(fragment din nuvela omonimă)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul