Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Rudenie prin alegere

        Ognean Stamboliev

Poetul și traducătorul bulgar Ognean Stamboliev este un excelent cunoscător al literaturii române din care a tradus numeroase opere clasice și contemporane din toate genurile și despre care a scris adesea. În anul 2014, Ognean Stamboliev a fost laureat al „Premiului Tudor Arghezi” care se acordă anual la Târgu Cărbunești, la festivalul internațional care poartă numele marelui poet. În 2015 a revenit la acest festival, la Târgu Jiu și Cărbunești  pentru a lansa un volum bilingv cu 11 poezii de Arghezi în română și bulgară și pentru a primi Premiul pentru Promovarea Operei Argheziene în lume. Cu acest prilej, Ognean Stamboliev a prezentat un valoros eseu despre traducerile literare, scris în limba română, din care redăm un fragment. Titlul eseului însuși este o originală versiune a ceea ce la noi s-a tradus prin „afinitate electivă”. (H. G.)


    

Sunt unele persoane, care încă mai insistă, că traducerea este copilul vitreg al literaturii, că este o artă ingrată, secundară. Multe sunt definițiile pentru traducere și traducatori. La mijlocul secolului al XIX-lea Balzac i-a numit “caii de poștă, care se schimbă de la o stație la alta”. O sută de ani dupa el, poetul, beletristul și traducătorul mexican Octavio Paz a definit traducerea ca “moneda de aur în schimbul spiritual dintre popoare”. Imaginați-vă că nu ar fi existat acești “cai” sau această “monedă de aur”: cât de săraci spiritual am fi fost...
Multe cuvinte de laudă au fost spuse și scrise, despre arta traducerii. Încă în secolul al saisprezecelea, marele poet francez Joachin Du Bellay a teoretizat asupra acestei arte ingrate și prost plătite. Însă, traducerea are și contestatari. Italienii au un proverb: “Il traduttore e sempre un traditore”, iar francezii spun, că traducerea e ca femeia: “dacă e frumoasă, e infidelă, dacă este fidelă, nu e frumoasă...”
 Da, traducerea este un lucru dificil. Aici voi cita încă o frază interesantă, cu care poate nu vom fi de acord, dar în care exista și o parte de adevar. Romanticul german  Friedrich Schlegel scria într-un articol al său, urmatoarele: „Traducerea artistică este o luptă mortală în doi. În lupta aceasta este învins sau cel care traduce, sau acela care este tradus!”
E adevarat, că multe cuvinte de laudă s-au scris și despre noi, traducătorii. În ultimul timp am avut fericirea să traduc și să întocmesc o antologie sub titlul “Lacrimi și sfinti” cu texte ale marelui gânditor și filosof român-francez, unul dintre ultimii umaniști ai epocii noastre, românul din Sibiu, Emil Michel Cioran.   M-am simtit măgulit, citind și traducând următoarele cuvinte: “Traducătorii pe care i-am întâlnit în viața mea aproape întodeauna îi intreceau pe scriitori. Ei erau mai instruiți, mai culți, mult mai buni și mai demni decât mulți dintre aceștia...”
Cred însă, că lauda cea mai mare, la care ar putea visa un traducător, este negarea totală a celor realizate de el: nu-ar fi trebuit, nici măcar să se observe, că s-a făcut o traducere... (...)
Aș dori să vă spun, că – în urma cu mai mult de 30 de ani, s-a întamplat cu mine următorul lucru: prin intermediul unei mici cărticele, cu traduceri în limba rusă, am intrat in lumea poeziei române, considerată una dintre cele mai bune din Europa, puțin cunoscută la noi, până în anii 70. Subapreciată, pentru că este dintr-o țară vecină, și nu, să zicem, din îndepărtata sau exotica Portugalia. De aceea m-am hotărât să mă concentrez asupra acestei bogate și frumoase limbi, și să mă consacru versurilor lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Grigore Vieru, Lucian Blaga, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Matei Vișniec....  Ca să-i fac cunoscuți la noi.
         Noi, traducătorii, identificăm o limbă, o literatură, în același mod în care identificăm o localitate, unde ne ducem de prima dată, pentru că ne dăm seama, într-o clipă simțim, că locul acesta invocă ceva ce exista profund în sinea noastră și că noi aparținem acestui loc, așa cum putem aparține nu meleagului natal, oricât de apropiat ne-ar fi el, ci pământului, culturii, care trezește în noi un freamăt adânc, și tocmai prin el descoperim cea mai intimă armonie cu noi înșine. Unii o numesc “problemă de identitate”.  Se pare că așa este. Eu personal, mă simt în România, și mai ales, în minunatul București, micul Paris al Europei de Est, ca acasă. Și atunci când vin aici, în ultimul timp - mai rar, întotdeauna simt nevoia să exclam: “Acesta este orașul meu drag!” Deși iubesc Bulgaria, și provin dintr-un neam vechi, renascentist, regret că nu m-am nascut aici. Sau  poate că am fost aici, într-o altă viață. Cine stie.... 
 Dragostea mea pentru literatura româna, și în special pentru poezia româna, se datorează, în primul rând, melodiei deosebite a limbii, a limbii române, o limbă bogată, variată și armonioasă, pe care am cunoscut-o cu ajutorul limbii italiene și a minunatului Radio Romania - Bucuresti, Programul doi, acum Radio Cultural, unul din programele cele mai distinse și culte din Europa și Programul  Romania Muzical  „George Enescu” De fapt, datorez totul acestui radio, si acum as dori sa-mi exprim marea stima si recunostinta celor, care îl fac....  
Noi spunem: arta actorului, a pictorului, a cântărețului, a poetului… Consider, că este pe deplin la locul său, să spunem și „arta traducătorului”. Pentru că traducerea este o artă. Mai ales, traducerea literaturii artistice. Cu atat mai mult, traducerea poeziei. Nici pe departe, nu aș dori să subapreciez traducerea prozei sau a dramaturgiei. Și ele sunt o artă. Dar, traducerea poeziei se dovedeste a fi lucrul cel mai dificil de care se poate lovi un traducător.  (...)
În această ordine de idei, aș spune că traducerea poeziei este ca un fel de transpunere pentru un anume instrument muzical, a unei piese  muzicale, care a fost compusă pentru un alt instrument, un fel de transpunere a unei piese scrise pentru vioară și pian, în piesă pentru violoncel si pian... De multe ori, traducerea este mai dificilă decât creația unei opere originale. Faptul acesta este cu atât mai valabil pentru lirică. În cazul ei responsabilitatea este dublă: să rămâi fidel originalului și să prezinți o echivalență demnă de acest original.
Câteodată, enigmatic pentru ochi, versul vorbește urechii. Dacă beletristul poate ajunge până acolo, încât să nu ia in seamă calitățile sonore ale limbii, poetul se bazeaza tocmai pe ele. Într-un vers frumos, dacă e într-adevăr frumos, gândul rămâne întotdeauna nedespărțit de melodie.
Pentru mine, traducerea poeziei еste o „rudenie prin alegere” [o afinitate electivă,  n.red], dacă aș putea să folosesc această expresie minunată a lui Goethe, care a devenit și titlul unui roman al său. Ca traducător, eu mi-am format demult lumea mea poetica, în care mă simt cel mai sigur. De aceea traduc, cu predilecție, versuri care sunt în armonie cu firea mea.


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul