Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

De la memorialistică la proză

        Gelu Negrea

De regulă, când o carte de proză este segmentată în două sau mai multe volume (părți, tomuri…) faptul se explică fie prin voința autorului, generată de varii considerente subiective, fie prin decizia editurii, la baza căreia stau, în cele mai multe cazuri, lucrative criterii economice. Aceasta va să însemne că sub raport structural, stilistic sau al formulei narative, între componentele unor astfel de cărți nu survin diferențe de natură să impieteze asupra organicității și coerenței lor interioare. Un exemplu la îndemână: trilogia lui Marin Preda Cel mai iubit dintre pământeni, care este, d’a capo al fine, romanul protagonistului său, Victor Petrini.
Există însă și excepții de la regulă. De pildă, între Moromeții volumul întâi și al doilea tom al celui mai valoros roman al aceluiași Marin Preda deosebirile sunt flagrante. Nu mai avem de-a face cu povestea unui singur personaj, ci a unei comunități pestrițe și haotice, timpul răbdător se învolburează sub presiunea unei istorii confuze, ostile, cu înțelesuri impenetrabile, teatralizarea epicului lasă loc epicii propriu-zise, dense, dinamice, cu acțiune amplu ramificată și bogată în întâmplări etc. Nu este nici o exagerare în afirmația că Moromeții II este altă carte decât prima apariție cu acest titlu.
În care dintre cele două categorii se înscrie Căminul Racoviță partea a II-a, volumul lui Grig Gociu, recent apărut la Editura Singur din Târgoviște? După părerea mea, mai curând în secunda și iată de ce.
Construită ca o rememorare la persoana I a unui calup de câțiva ani circumscriși studenției clujene a autorului, narațiunea se păstrează, desigur, în linii mari, în perimetrul deja cunoscut al căminului și Facultății de Științe Naturale ale cărui cursuri le urmează gorjeanul sărac Grigore Gociu și pe care le înfățișase deja, detaliat, în prima parte a cărții. Regăsim condiția precară a „blatiștilor” (studenți fără bursă, deci fără dreptul de a mânca gratis la cantină și de a locui în cămin), zbaterea disperată de a supraviețui cu minimele resurse financiare primite de la părinți nevoiași a acestor paria estudiantini, strategiile de păcălire a paznicilor și supraveghetorilor însărcinați cu menținerea ordinei, preocuparea pentru însușirea materiei în vederea obținerii notelor care asigurau adjudecarea bursei salvatoare și așa mai departe.
Toate acestea nu mai ocupă însă prim-planul narațiunii, ca în volumul întâi, ci se retrag pe nesimțite, constituindu-se în fundalul unor dezvoltări epice interesante, iar pe alocuri de-a dreptul captivante. Este ca și cum protagonistul ar abandona conștient timiditatea care-l ținuse ancorat într-o autoscopie autarhică și ar ridica treptat privirea către realitatea înconjurătoare, sondându-i adâncimea și aspirându-i problematica. Povestea lui Grig Gociu-personajul se estompează uneori, lăsând intenționat loc altor nuclee epice care se impun prin pregnanță sau prin semnificație și care – ele, acum – trasează liniile de forță ale story-ului.
Cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă chiar primul capitol al cărții, Alexandra: o frumoasă poveste de dragoste a doi tineri abia ieșiți din adolescență, care descoperă intempestiv, „la prima vedere”, copleșitorul sentiment de ale cărui farmec și dulceață se lasă seduși iremediabil. Prima lor experiență erotică este surprinsă cu delicatețe dar, sub aspect literar, cea mai puternică impresie o lasă drama Alexandrei, hărțuită sexual de un tată adoptiv cu înclinații perverse și – se putea altfel? – suspect de colaborare cu autoritățile comuniste și securitatea. Sugestia de mare finețe psihologică este că tânăra mixează într-un gest ambiguu, tulburarea iubirii pentru eroul cărții cu dorința de a nu-și lăsa fecioria pradă concupiscenței dezlănțuite a animalului patern. Dragostea, scârba și ura – iată  un aliaj sentimental cu valențe de expresivitate capabile să armeze o construcție epică de proporții superioare unui simplu episod dintr-un roman cu altă miză literară.
La fel, o excursie sau o întâlnire întâmplătoare cu un student „în anul zece la medicină” (un repetent profesionist, așadar) sunt mai palide în sine decât ceea ce se dovedește a ascunde: poveștile dramatice ale unor studenți pe care mecanismele implacabile ale istoriei recente, bântuite de cumplite aberații politice, îi strivește sau cărora le deturnează absurd traiectoria existențială, transformându-i în victime carcerale ale unor culpe inventate cu rea credință. Deportați în Bărăgan, deținuți politici expediați la Canal sau în alte închisori ale vremii, condamnați la domiciliu obligatoriu – acesta este tabloul de ansamblu: suntem abia în 1057–1958 , cu 6 – 7 ani înainte de amnistia generală din 1964 care a eliberat pușcăriile de la Sighet, Gherla, Pitești, Aiud și celelalte. Regimul de teroare este o autentică uzină producătoare de dureri înăbușite, iar uneori chiar de tragedii înspăimântătoare, așa cum se întâmplă cu fragila studentă la Filologie, Adriana Mândrilă, care se sinucide, cedând presiunii psihice generate de un ambient sălbatic în ostilitatea sa gratuită.
În Căminul Racoviță, volumul al doilea, raportul dintre individual și social glisează către al doilea teritoriu, acesta adjudecându-și partea leului dintr-o narațiune mult mai ferm ancorată în real decât fusese primul tom al cărții lui Grig Gociu. Concomitent, conștiința civică a protagonistului se radicalizează: nu o dată, nemulțumirea ce-i clocotește în suflet îl aduce în pragul revoltei – chiar așa, tăcută, în genunchi, dar revoltă. Eroul nu se mai mulțumește doar cu înregistrarea evenimentelor – le trăiește, le comentează, le judecă, le valorizează, își face din ele repere morale sau comportamentale. Ilustrativ în acest sens este episodul decesului dr. Petru Groza – lider important al începuturilor regimului comunist în România – din care autoritățile încearcă să facă un eveniment la scară națională. Anunțarea la radio, urmată de manifestările funebre organizate inclusiv în universități, generează nu numai reacții subiective, în funcție de locul fiecăruia în arhitectura socială a vremii, ci și un gen bizar de folclor oral consacrat răposatului care, la un moment dat, pierde orice legătură cu adevărul istoric (Petru Groza n-a fost nici membru de partid, nici președinte al Marii Adunări Naționale, ci „doar” șef al Guvernului). Dar, într-o lume vidată de criterii, lucrurile se învălmășesc și se rostogolesc brutal peste oameni, buimăcindu-i și provocându-le derutante vertijuri.
Cu partea a doua a Căminului Racoviță, Grig Gociu învederează o mână de scriitor din ce în ce mai sigură și face saltul spectaculos de la memorialistică la proză. De aici și legitima curiozitate: cum va arăta volumul următor?
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul