Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„CAMIL PETRESCUˮ LA TEATRUL NAȚIONAL DIN CLUJ

        Eugen Cojocaru

Naționalul clujean a oferit pe 30 aprilie 2015 o inedită premieră: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război – adaptare a unui roman de referință al literaturii române, ce se poate măsura de la egal cu cea universală, în particular cu Marcel Proust − „mentorul creativ” al autorului. Este un act temerar „atacul” textual și regizoral asupra unui scriitor profund analitic spre a-l „vizualiza” și prezenta publicului de teatru. Ada Lupu, cunoscuta regizoare de la TN Timișoara, și-a asumat dificila sarcină dublă și o sală arhiplină aștepta nerăbdătoare și curioasă dacă experimentul va fi încununat de succes.
Încă de la ridicarea cortinei a surprins decorul modernist, bazat pe mulțimea de panouri mari de oglinzi și perdele transparente atârnate, ce împărțeau rafinat scena în mai multe planuri, mai ales în adâncime. Pe parcursul piesei, ne dăm seama de esențiala și subtila lor funcție dramatică, în susținerea și relevanța acțiunilor prezentate pe scenă, dar și implicit-simbolică: oglinda ca „auto-reflectare” specific psihanalitic-camilpetresciană, pe care o preia, automat, și publicul. Armonizarea e perfectă cu perfida funcție dublă a perdelelor − ca un „Văl al lui Isis” ce ascunde, dar și conține esențele realității în care trăim. Restul decorului e simplu: o masă și scaune, la fel, transparente, așa cum vor deveni sufletele acestor personaje... Scenografia Iulianei Vâlsan încântă și derutează personajele și spectatorii, suplimentar, prin jocul rafinat al ridicării și coborârii lor, în funcție de întâmplările de pe scenă, așa cum e viața însăși, ceea ce creează un plus de mister și autenticitate − suntem siguri că va fi nominalizată pentru Premiile UNITER și ar merita din plin să câștige.
Piesa începe și se axează de-a lungul a două ore pe disecția chirurgical-psihanalitică a evoluției unei iubiri/relații în cuplu: Ștefan Gheoghidiu/Sorin Leoveanu, în vârstă acum, își amintește în fața Psihologului/Dragoș Pop cum a început totul pe când era student în București. Trecutul prinde, din nou, contur cu atâta forță, încât apar, mai întâi ascunși de „ceața perdelelor” amintirii: El/Cristian Grosu, tânăr și Ella/Ramona Dumitrean, și ea studentă, dau viață, pe parcursul spectacolului, amintirilor povestite Psihologului rece și distant, ce ar putea fi conștiința sa ce încearcă să se elibereze de trufia greșelilor tinereții ori a vechilor posesiuni și pasiuni, ca într-un „tratat de eliberare” kirkegaardian.
Inițial, relatează aparent detașat, inclusiv în plan scenic-corporal, pentru ca, treptat, să se „intersecteze” mai des și mai aproape de evenimentele și persoanele ce reînvie trecutul. Ștefan Actual (și Tânăr, îi botez eu, pentru a evita confuziile) intră cu tot mai multă pasiune în vâltoarea întâmplărilor și sentimentelor, crezute vindecate, și încearcă de câteva ori să influențeze a-posteriori cursul fatal de mult săvârșit. Ștefan Tânăr și Ella, atât de vii în mărturisirile lui Ștefan Actual, parcă bănuiesc, uneori, că e cineva în apropiere: e antologică scena dinaintea primului dans trădător, în care Ella îl simte real, ca o halucinantă intuiție premonitorie, fiind singura dată când Ștefan Actual o (poate/crede că o) atinge − dar cursul unidirecțional al timpului nu mai poate fi dat înapoi! Totuși, e așa prins cu „jocul de-a trecutul”, încât dorește să-l modifice încercând permanent să se influențeze pe el, Tânăr, sau iubita sa.
Se simt, în primele 30 de minute, tracul premierei, complicate, desigur, de „jocul” sofisticat al oglinzilor și perdelelor, care trebuie să se coordoneze la secundă cu cel al actorilor, dar, din fericire, totul decurge „normal” și toți intră siguri în pielea personajelor întruchipate. Sorin Leoveanu îl interpretează pe Ștefan Actual cu siguranță, nuanțat, când lucid, când pasional reținut sau copleșit de regretele tardive și conștiința erorilor făcute. E normal, deci, ca Ștefan Tânăr/Cristian Grosu să fie un impulsiv, un naiv idealist aflat la cheremul mașinațiilor deputatului Nae Gheorghidiu – Ovidiu Crișan reușește un malefic rol simpatic-antipatic, gustat cu aceleași sentimente de public. Nu știu dacă e o indicație regizorală sau o „notă specifică” a actorului, dar Ștefan Tânăr e prea „plângăcios” în prima treime a piesei, amintind de „sentimentalismul edulcorat” specific teatrului și filmului de început de secol 20.
Ramona Dumitrean realizează o Ella lucidă și pasională, în același timp, dozând subtil
evoluția de la studenta ingenuă și adoratoare a inteligentului și cultului coleg student la dama mondenă și sigură pe ea la sindrofiile pretențioase ale Capitalei. Un singur reproș: trecerea de la „starea” de iubită se face instantaneu la cea de cvasi-vampă dansând lasciv-sexual în brațele unui cunoscut „cuceritor” de carieră – în viață nu se întâmplă așa.
Izbucnirea războiului nu face decât să complice situația cu Ella și acțiunea piesei se dinamizează prin flash-back-urile rapide ale conflictului armat – colegii lui Ștefan Tânăr: Căpitanul Corabu/Emanuel Petran, Căpitanul Floroiu/Miron Maxim cu Căpitanul Dimiu/Radu Lărgeanu și șeful lor, Colonelul/Cătălin Herlo interpretează cu aplomb și siguri pe ei partiturile încredințate − totul fiind splendid reliefat prin proiecții adecvate pe uriașele „ecrane” oferite de oglinzi și perdele. Consecința e nu numai un mesaj estetic de mare rafinament coloristic, dar și simbolic: acțiunea piesei se unește cu jocul proiecțiilor într-un artistic întreg organic cu efecte superbe până la nivelul subliminal al spectatorului. E timpul să evidențiem rafinatul aport video al lui Lucian Matei: în acest mod, publicul asistă fascinat la un timp ubicuu – trecutul și prezentul sunt paralele, uneori, chiar tangente, așa cum au descoperit marii scriitori moderni, Proust și Joyce, cu acel stream of consciousness.
Pentru Verișoara lui Ștefan Tânăr, Anișoara, Romina Merei ne propune o savuroasă și dinamică damă mondenă, care nu are „taine” în saloanele bucureștene, asemenea soțului ei, Orișan/Cristian Rigman. Domnul G/Matei Rotaru, cuceritorul de profesie, face un rol la contrast cu ceilalți: e cinic, nepăsător și se achită cu brio de misiunea sa prin mijloace actoricești minimaliste. În distribuție mai avem Avocatul/Cătălin Codreanu și Anica/Altă femeie/Servitoarea – Adriana Băilescu.
Muzica și ilustrația muzicală de Alin Stoianovici subliniază când discret, când copleșitor ductusul dramatic, iar inserțiile de dans cvasi-profesioniste supervizate de Horia Pop și Ioana Lascu (Compania de Tango Cluj) sunt o încântare.
Finalul e o mică apocalipsă personală pentru cele două personaje principale: Ștefan Tânăr și Ella sunt aduși în poziție de foetus, de Ștefan Actual, în două cuburi transparente la stânga și dreapta scenei, ca doi poli ai unor universuri paralele ce nu se pot uni niciodată, ca două „exponate” de muzeu pentru vizitatorii-spectatori. Nesiguranța succesului era vizibilă și la final, când actorii priveau în sală, nevenindu-le să creadă că aplauzele frenetice sunt pentru ei. Revenindu-și repede, au chemat-o și pe regizoarea Ada Lupu, primind împreună noile răsplătitoare chemări în scenă. Cu siguranță, va fi nominalizată și ea pentru premiile naționale de regie și adaptare a unui roman, iar nouă nu ne rămâne decât să-i dorim să le câștige – are toate șansele!
Aducerea pe scena Naționalului clujean a acestui spectacol de excepție și reușita colaborare cu colectivul de aici a fost o inspirată alegere, iar publicul autohton nu poate decât să-și dorească mai multe evenimente de acest calibru.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul