Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Părinţii şi şcoala. O „tipologie” a mamelor

        Adrian Costache

Am citit recent o carte despre şcoală a unui scriitor francez, publicată la Polirom în 2008. Cartea aparţine lui Daniel Pennac şi se numeşte Necazuri cu şcoală – un titlu oarecare. De altfel nici conţinutul nu impresioneazăă în mod deosebit, deşi romanul lui Pennac a luat un premiu în 2007 –   Renaudot, despre care nu ştiu mare lucru. Dar cum literatura despre şcoală îmi stârneşte o curiozitate mai veche şi mi-e relativ familiară, nu puteam să trec cu vederea textul.  Necazuri cu şcoala este scris de „o loază”, devenită peste timp profesor şi apoi scriitor, iar în această ultimă ipostază îl vedem întâlnindu-se cu elevii din periferiile Lyonului. Aici ca şi în alte locuri, scriitorul încearcă să identifice, ceea ce el numeşte generic  „loaza”,  pe care ar putea s-o cheme   Maximilian. De fapt cam aceasta ar fi trebuit să fie şi perspectiva narativă a cărţii, cea a loazei, numai că „loaza” care a fost însuşi Daniel Pennac în vremea şcolarităţii, se lasă trădată, acaparată de profesor, şi e simptomatic faptul că profesorul de azi e foarte mândru de sarcinile pe care le dădea elevilor săi: să înveţe câte un text poetic pe dinafară săptămânal. Imaginaţi-vă ce-ar însemna într-o şcoala de azi o asemenea cerinţă, în condiţiile în care ea era, totuşi, astfel formulată cu nu prea mult timp în urmă, adică în anii 70 şi 80 ai Franţei secolului trecut în şcoli obişnuite, de stat. Perspectiva pe care şi-ar fi dorit-o autorul despre şcoală ar fi fost aşadar „perspectiva loazei”, a celui care nu înţelege mai nimic din ce i se întâmplă/predă/ la şcoală, deşi, altminteri, „loaza” e un copil normal. Aici se află, în această realitate şi  problema „abisală” a şcolii,  pe care încearcă s-o pună Pennac, dar pe care n-o poate „rezolva”, reabilitarea loazei producându-se mai degrabă la  nivel retoric sau al unor consideraţii generale ori al unor vagi ideologii de stânga, şi mult mai puţin la nivelul fabulei cărţii. E adevărat, că profesorul amintindu-şi de „loaza” care a fost el însuşi, dă o anume autenticitate textului, autenticitate care poate fi identificată şi în titlurile, fericite, ale unor părţi ale volumului precum „Maximilien, vinovatul ideal” cu subtitlul „Profii ne smintesc de cap”,  sau  „O faci dinadins”, menite a provoca cititorul. Dar destul cu neajunsurile romanului, căci în ansambu el merită citit măcar pentru polemica subterană pe care o conţine acesta, în raport cu ceea ce s-ar numi fenomenul de „cedare” continuă a şcolii contemporane în faţa cerinţelor unei lumi epidermice, care solicită, fireşte, o educaţie la fel de...  „epidermică”; de suprafaţă adică, sub pretexte uneori dintre cele mai ciudate: descomgestionarea programelor, cruciada împotriva informaţiei, cultul nonformalului, invazia jocului ca formă de învăţare etc Amuzante şi neaşteptat de interesante apar, în schimb, în carte, ipostazele psihologice ale părinţilor, ale mamelor în special, ale căror tipologii par a fi vârful unei umanităţi dramatice, marcate de relaţia părinte-şcoală. Subcapitolul 2 pregăteşte cumva această tipologie. El începe ca o continuare la un final de capitol anterior în care sunt reproduse cuvintele propriei mame, concentrate într-o replică adresată fratelui „loazei”. Cuvintele mamei n-ar trebui să ne fie deloc străine, fiindcă noi înşine le-am auzit rostite de multe . Poate nu neapărat recent,  azi adică, dar ieri, în mod sigur! ” Crezi că se va alege vreodată ceva de capul lui?”. Iar mai târziu, aceeaşi mamă, centenară acum, cu fiul ajuns profesor şi scriitor, continuă să-i pună o întrebare plină de nelinişte: „Cu ce te ocupi tu în viaţă? Adevărată tipologie a mamelor o dezvăluie  autorul în capitolul întitulat „Devenirea”. Descoperim aici mai întâi mama îngrijorată care aşteaptă să vadă cum se va încheie trimestrul al treilea, „hotărâtor” pentru fiul ei. Povară mare să ştii că acest trimestru este „hotărâtor” pentru fiul tău, căci mamele se mobilizează mai ales pentru fiu, mai puţin pentru fiică, aceasta fiind, generic, mai cuminte în relaţiile cu şcoala. In timp ce neliniştea roade,  „loaza” s-a încuiat în cameră şi stă în faţa jocurilor video. Sau s-a dus afară, „umblând creanga împreuna cu gaşca, în ciuda unei timide (subl.ns.) interdicţii”. În acest timp mama, terminând treburile din bucătărie, se gândeşte că băiatul ei n-a avut niciodată un trimestru „convenabil”. De aceea, trebuie căutată cât mai devreme o altă şcoală; e gândul ei ultim. Urmează, pe listă tipologiilor, mama pierdută, epuizată de derivele fiului despre care  presupune  că sunt provocate de „posibile dezastrele conjugale”: despărţire, divorţ, moartea soţului. La rând este pe urmă mama furibundă, convinsă că băiatul ei „este dintotdeauna victima inocentă a unei coaliţii a profesorilor”, după care se dezvăluie  mama umilită de sfaturile prietenilor ai căror copii merg bine la şcoală. Sau mama care „vituperează împotriva societăţii care e în plină dezagregare”. Autorul identifică apoi  mama furioasă pe propriul copil de astă dată, care „nu face nimic”; e un băiat pentru care ea  a „ făcut totul”, iar el „ are de toate” dar  „nu face nimic”. Mai e mama care telefonează doar, şi care nu s-a întîlnit nici măcar o singură dată cu un profesor de-al fiului, ori mama care, tot aşa, telefonează şi ea, doar ca să se descotorosească cumva de propriul fiu cu formula „o să mai vedem anul viitor, trebuie doar să-i găsim o şcoală până atunci”. Sau, nu în cele din urmă, mama temătoare de reacţia soţului/tatălui/: „De data asta soţul  n-are să mai suporte!”. De aceea, de fapt, carnetul cu note a fot ascuns de ochii acestuia. Apare şi mama care nu-l înţelege pe „acest fiu diferit de celălalt” şi pe care se străduieşte să nu-l iubească totuşi mai puţin, ca şi mama revers al celei de mai sus,  care nu se poate împiedica să-l aleagă tocmai pe acesta, pe cel cu probleme, în detrimentul fraţilor şi surorilor, spunând: „Totuşi mă investesc (sic!) în întregime în el”,  oferindu-i în acest sens toate „ajutoarele” necesare: sport, cure de vitamine, relaxare, homeopatie, terapie individuală sau familială etc. Tipologia lui  Pennac conţine, oarecum aşteptat şi mama versată în pihologie, cea care are o explicaţie pentru orice şi se miră îndelung că pentru fiul ei profesorii nu au găsit o „soluţie”, fiindcă ea îşi înţelege fiul, poate şi fiindcă ea are o „veşnică tinereţe de spirit”; aşa cum aceeaşi tipologie conţine şi tipul mamei care plânge: „Iţi telefonează şi plânge în tăcere, iar după aceea îţi cere scuze că plânge”.  Toate, dar absolut toate, spune Pennac sunt îngrijorate de viitorul băiatului. „Ce va face el în viaţă?”. Şi majoritatea văd viitorul „ca un zid”, iar prezentul ca lipsit de speranţă. Iată „marea spaimă a mamelor” Sigur, tipologia relaţiei părinte-şcoală nu este poate atât de bine conturată încă în spaţiul românesc. Dar, într-o formă sau alta, Pennac descrie o lume al cărei contur are toate datele de a se naşte şi la noi.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul