Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

De vorba cu autorii

        Alexandru George

În articolele precedente m-am ocupat de o gravă anomalie care se vădeşte în conştiinţa multor intelectuali mai vârstnici, în stare să facă la tot pasul comparaţii între ce a fost în regimul comunist şi ce se va constata „acum“ şi operaţia nu pune clar în lumină marile schimbări în bine produse în noua eră. (O numesc aşa, pentru că nu cred că trăim doar un episod limitat, ci într-o nouă formă de existenţă culturală ireversibilă şi fără o limită de  prevăzut în timp. Trecerea de la sclavie la libertate nu e un simplu incident oarecare; ea afectează profund modul de gândire, de acţiune, de răspundere al celor eliberaţi. Toţi cei care l-au trăit, de la robii ţigani la milioane de cetăţeni din „lagăr“ sau, mai frecvent, cei care s-au „eliberat“ din armată, au trăit sentimentul de dezorientare, de incomoditate, de insecuritate, chiar de spaimă.


Libertatea la care orice fiinţă umană aspiră presupune un sporit simţ de răspundere, aşa că ea e mult mai aproape de dorinţa de a şi-o limita, preferând „programarea“, autoritarismul politic care să-i asigure minimul de trai, pe baza unei economii controlate. Mai ales când oamenii aceştia sunt artişti care până în ultimele clipe ale comunismului au vieţuit într-o rezervaţie, asiguraţi cu unele privilegii care la unii au fost exorbitante, dar şi pentru că ştii că în trecut, în regimuri tiranice, unii artişti au dus-o bine şi au creat capodopere.


Pentru a risipi asemenea iluzii sau nostalgii naive, trebuie întreprinse acţiuni hotărâte şi tenace, deoarece „Istoria“ (dar şi voinţa poporului român exprimată prin vot) ne-au împins pe calea periculoasă şi plină de speranţe a Lumii libere în care acesta ne e şi o mare concurentă, nu doar o mamă milostivă, dispensatoare de bunătăţi, un izvor de lumină pe gratis. Ea contituie în mod sigur un model care trebuie asimilat (termenul în propriu al politologiei româneşti este „împrumutat“ şi el ar trebui exclus din vorbirea actuală). Asimilat cu inteligenţe şi răbdare nu doar prin eliminarea cuvintelor socialism şi comunism şi păstrarea naţionalismului găunos al ceauşismului.


Statul posedă cel puţin două instituţii de largă audienţă: Televiziunea şi Radiodifuziunea care ar trebui să acţioneze direct, dincolo de conjuctura politică, spre a lămuri şi deprinde pe cetăţenii scăpaţi din  sclavie şi reduşi la obedienţă, în ăl mai bun caz la pasivitate. Nu e de ajuns că „lucrătorii“ din aceste importante centre de propagandă sunt tineri sau că, fiind mai vârstinici, nu au lucrat şi în securitate; asta nu-i califică drept aderenţi la noua linie în care toate guvernele noastre s-au angajat faţă de Europa, în modul cel mai solemn. Nu poţi să te declari de partea ei şi să venerezi modelul autorilor de tip Vlad Ţepeş sau chiar Ştefan cel Mare, da’ nici faliţii istoriei de tip Tudor Vladimirescu şi Ioan Antonescu, ci personalităţile care au mers pe linia acţiunilor secrete, diplomatice, de un oportunism ocult, de alianţe profitabile făcute şi refăcute. Oricât ne-ar înduioşa soarta lui Bălcescu secerat în plină tinereţe, adevărata acţiune pozitivă au dovedit-o „trădătorii“ Revoluţiei de la 1848, cu Ion Brătianu în frunte, dar şi cu D. Brătianu şi C.A.Rosetti, ba chiar şi I. Ghica. În fine, oricât de simpatică apare unora figura lui Al.I. Cuza, nu reformele din timpul lui mai mult păguboase pentru ţărani le-au îmbunătăţit acestora situaţia, ci marea reformă de după Primul Război Mondial, promovată şi pusă în operă de Ion I.C. Brătianu. (Se observă ca un fenomen surprinzător, mai ales pentru mar­xişti, că populismul cel mai sincer şi dez­interesat, al lui Kogălniceanu, Eminescu, N. Iorga, C. Stere e semnul cel mai sigur al antidemocratismului şi, în genere, al soluţiei liberate pe care au ales-o boierii cu adevărat reformatori, când nu revoluţionari – căci situaţia nesigură a „ţărişoarei“ lor i-a silit şi la aceasta.)


În literatură, dar, în genere şi în cultură, noi am mers arzând etapele şi, cu toate apelurile la raţiune şi moderaţie, rostite de atâţia înţelepţi, dar mai ales de junimişti, în frunte cu Maiorescu, ne-am acomodat la modelul european aproape sincronic, deşi nu totdeauna de ultimă oră, situaţia a impus-o după cuvântul memorabil al lui I. Ghica: „nevoia ne-a silit să îndrăznim!“ intersant fiind faptul că el a fost sub unele aspecte un conservator, iar în calitate de mare boier ar fi trebuit să fie un reacţionar. Cu atât mai puţin ar fi trebuit să fie nişte modernizatori Al. Macedonski şi alţii, ca Odobescu şi toţi cei  de solidă cultură clasică.


Tot în procesul de modernizare a societăţii româneşti (pornind, aşa cum era firesc, de la vârf) a fost galopant,  cu multe evoluţii de continuitate, dar nici un eveniment nu a bruscat evoluţia în general, în care vom trăi după decembrie ’89, ca Primul Război Mondial, când ţara nu a realizat doar mari câştiguri, ci pur şi simplu a fost silită să se „reaşeze“, ca să întrebuinţez un termen mai arhaic. Şi fără a prevedea acest eveniment, el a fost anticipat în cultură de E. Lovinescu, un conservator, ca şi Maiorescu şi tot ca el un om de cultură clasică, dar nu un spirit radical, pe filiaţie însă franceză, care se va face corifeul modernizării şi va deveni istoriograful prin Istoria civilizaţiei române moderne.


Ideea revizuirii plutea în aer prin 1912-1913, căci starea literaturii era una normală, nu determinată de constrângere politică de ordin intern sau extern. În preziua căderii neaşteptate a lui Ceauşescu, societatea  românească părea resemnată, acomodată cu regimul tiranic, fără speranţe în imediat, ci doar în viitorul care în mod fatal nu-i putea fi favorabil unui om trecut de 70 de ani. Prăbuşirea regimului nu doar dispariţia Conducătorului, s-a produs peste noapte şi a avut efectele cele mai surprinzătoare, ca după un sistem urmat de serii întregi, de mai mică amplitudine. Toate valorile lui, dar şi cele autentice, au putut fi puse în cauză şi nimic stabil nu părea să se mai menţină.


Or, nu această modificare de poziţii într-un tabel de valori propusese Lovinescu, deşi efectul mai îndepărtat ar fi putut fi acesta; el a pretins o scrutare a propriei conştiinţe a celor care trăiesc în lumea valorilor şi le recunosc, le disting, le propagă. El a atras atenţia asupra anchilozei conştiinţe estetice într-un moment în care literatura română căpătase o certă consistenţă. Evident, el a invocat spiritul critic pe care nu-l putea ignora nimeni, mai ales după atâţia ani de dezbateri şi dispute care-i dovediseră utilitatea. Numai că acesta existase şi în comunism – şi astfel descoperim un fenomen tipic acestui regim: pervertirea naţiunilor de maximă importanţă, deturnarea de la adevăratul scop al unor facultăţi pe care se face că le cultivă şi întreţine.


Se dovedeşte prin negaţie şi eşec că fără libertate adevărată nu se poate concepe nici măcar stabilirea unor valori pe planul secundar (în concepţia şti­inţifică a comunismului), aşa cum era socotită arta literară. În ciuda faptului că apăreau neaşteptat de multe cărţi de critică şi se traduceau din lumea întreagă cele mai eretice cărţi în raport cu ortodoxia marxistă, o bună parte dintre cei angajaţi în astfel de acţiuni credeau până în ultimii ani că valori indestructibile precum Eminescu sau Arghezi, dar şi unele cu realizări inegale, precum G. Călinescu sau Marin Preda, în fine scriitori valoroşi dar cu situaţia încă nefixată precum Nichita Stănescu sau M. Sorescu trebuie „apăraţi“ de critică şi impuşi cu majuscule cu care a fost proclamat mare poet A. Toma imediat după 1948.


Partea cea mai lamentabilă e că această mentalitate a trecut în perioada  imediat postdecembristă şi a paralizat opinia critică tocmai atunci când ar fi crezut că ea nu dorea să fie slobodă. Apeluri patetice de tipul „să nu ne contestăm valorile, să nu ne demolăm geniile, să nu ne atingem nici măcar de soclul statuilor, să nu ne  ruinăm prin critică patriotismul cultural“ au bântuit cu furie în perioada gorbaciovistului Ion Iliescu şi sunt perfect  echivalente cu „nu ne vindem ţara, nu ne trebuie capitalismul sălbatic, să ne edificăm propria noastră democraţie originală, să nu repetăm eroarea de a imita străinătatea, etc.“


Spre uluirea mea, care ştiam unele lucruri în cursul acestui vast proces de revizuire, contestare, reevaluare, s-a confirmat teoria lovinesciană despre mentalitatea conservatoare a criticilor (el i-a zis forţă reacţionară), deoarece el însuşi era un critic, nu  un pamfletar sau un tinerel iresponsabil precum vecinul său mult antipatizat pentru impertineneţa sa, Eugen Ionescu – în timp ce În genul tinerilor, tot din 1944, de N. Steinhardt nu i-a trezit nici un comentariu. Clasicistul profesor de limbi moarte şi-a mărturisit-o absentă la modernism (ceea ce în literatura noastră, se echivala, după tipicul francez, cu simbolismul) graţie unei tendinţe „bovarice“; mai sigur e că şi-a dat seama că „noul“ irumpe într-o literatură atât de agitată, cum era cea din pragul Marelui Război, şi-a făcut un apel general la conştiinţa critică să se pregătească faţă de toate consecinţele situaţiei pe care o presimţea.


Ei bine, după Eliberarea din ’89, critica n-a mai făcut faţă situaţiei, deşi avea experienţa momentului epocal, de mare deschidere, de la mijlocul anilor ’60, când ea renăscuse spectaculos: mai liberă, mai diversă, mai deschisă, cât i se permisese tendinţelor de ultimă oră din Occidentul până atunci interzis. Practic vorbind, s-a născut o nouă critică odată cu generaţia şaizecistă care, cu toate înclinaţiile sale partizane de grup, a avut un rol imens în schimbarea la faţă a literaturii. (Dar să nu se uite că generaţia şaizecistă a fost recomandată, ajutată, prefaţată de corifeii criticii zise „proletcultiste“ în frunte cu Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu, D. Micu, Mihai Gafiţa, ba chiar şi de către un veteran monstru sacru precum G. Călinescu, un veteran simplu precum Al. Philippide, sau un politruc atât de puternic precum Mihai Beniuc, acesta aducând modificări în harta valorică cu subsecventa prăbuşire a multor scriitori din prima promoţie comunistă. Şi nu trebuie uitate aporturile criticilor din „generaţia războiului“ (I. Ne­goiţescu, C. Regman, Şt. Aug. Doinaş şi N. Balotă) care, cu unele disocieri, au sprijinit totuşi masiv pe mai tinerii lor confraţi.


În cestălalt moment, al Eliberării Totale, criticii din generaţia şaizecistă s-au comportat altfel, deşi era datoria lor să procedeze la o amplă acţiune de revizuire:  s-au blocat în genere atât la adresa tinerilor pe care i-au echivalat cu insolenţa, cât şi faţă de cei chiar mai vârstnici decât ei înşişi care le stricau imaginea pe care şi-o făcuseră printr-o onorabilă muncă stăruitoare de mai bine de un sfert de veac. Campionul acestei atitudini, cu o influenţă nefastă pe toate planurile, mai ales în învăţământ, este indiscutabil Eugen Simion, dar marele moment al eşecului de a  încerca  opere cuprinzătoare fără prealabilul proces de revizuire îl reprezintă  Dicţionarul... lui M. Zaciu, pe care acesta s-a încăpăţânat să-l publice după Eliberare, rezultând din această zădărnicie un hibrid derutant practic vorbind de nefolosit, precum orice carte din domeniul literaturii, concepută în vechiul regim şi redactată pentru a înfrunta diferitele cenzuri, dar care apare în noul regim şi este măcar grav omisă, lacunară şi, ca atare, falsificatoare.

...Şi nu e singura! Dar întrebarea e: cum ar putea fi ea totuşi folosită ca mijloc de educaţie măcar didactică de cei care sunt chemaţi, prin meserie, să facă educaţia noilor generaţii, dar şi celor care vor să se reformeze în principii pentru a înfrunta şi noul fatalmente inexistent în această carte?
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul