Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Muică, ce se-ntâmplă la Craiova?

        Gelu Negrea

Care este, după părerea dumneavoastră sinceră, cea mai nasoală dintre ocupațiunile hărăzite românului în zilele noastre? Miner? Premier? Șomer? Casnică? Bugetar? Pompier voluntar? Pensionar? Agricultor? Fotbalist la Dinamo sau la alt club aflat în insolvență? Primar cu DNA-ul la ușă? Trâmbițaș? Femeie de serviciu fără serviciu? Invitat la emisiunea TV a Danei Grecu? Nicolae Breban?
De acord: ar trebui ca cineva să fie masochist ca să-și dorească a fi – chiar și temporar – în pielea cuiva aparținător categoriilor de mai sus. Totuși, opinia mea atât publică cât și unanimă este că nimic nu se compară cu ghinionul de a fi antrenor în draga noastră patrie aici de față. Că doar nu tot muritorul s-a născut în zodia lui Daniel Isăilă sau Ionuț Badea – tehnicieni mătrășiți cu duioșie de la felurite echipe de club pentru rezultate nesatisfăcătoare, dar cooptați celer în staff-ul Naționalei lui Anghel Iordănescu pentru ca, laolaltă, tâmplă fierbinte lângă tâmplă, să facă din România cap de serie la tragerea la sorți pentru Mondialele din Rusia. Ce Italia?! Ce Franța?! N-are a face că, împreună, ele au în vitrine mai mult de un sfert dintre titlurile supreme decernate de când e fotbalul fotbal pe planeta Pământ (respectiv, cinci)?! Și noi posedăm vreo cinci-șase participări onorifice la turneele finale ale întrecerii cu pricina, așa că, ragaților și anfanților, ciocu’ mic și pasul elastic: a venit vremea noastră, a ăstora, emergenții clasei – România, Țara Galilor… –, proaspeți și vioi emanați ai democrației fotbalistice globale marca Sepp Blatter și fiii (spirituali).
Tot la capitolul excepție să fii, noroc să ai de un naș proprietar de club fără siglă și fără palmares, dar cu Dumnezeu în cuget, cazier și bani în cont (nașul, nu clubul…), tot la acest capitol, prin urmare, putem să-l enumărăm din doi în doi pe finul (formă de înrudire, nu…) Mirel Rădoi care n-are licența Pro, dar are angajament baban, spre deosebire de numeroși alți fraieri care au diploma de absolvire a școlii de antrenori și o țin frumos înrămată pe peretele din sufragerie, alături de carpeta cu Răpirea din Serai, moștenire de familie din timpul fanarioților.
Nu la aceste cazuri excepționale mă refer eu când, pe umărul gingaș al bieților antrenori, de lacrimi vărs pâraie cu jalnică văpaie și sufletul îmi iese de oftături adese, vorba unuia dintre poeții Văcărești (Alecu, mai precis). Cei ca Isăilă și Rădoi întăresc regula până o fac țeapănă și de nerecunoscut, dar rămân niște fericite singularități gravitaționale în mijlocul găurilor negre din culisele fotbalului nostru cel românesc și așezat solid pe aurea mediocritas – calea aia pe care o slăveau fără pic de jenă și fair play strămoșii latini ai lui Reghecampf, Bergodi și Răzvan Lucescu. Ce te faci însă tu, antrenor cu licența Pro obținută summa cum laude, bașca mari sacrificii intelectuale, care te trezești, netam-       nisam,  după prima (ați înțeles bine: prima!) etapă de campionat, amenințat cu demiterea prin dare afară de o con-cetățeancă de profesie impresar, soție, iubitoare și președinte de club unsă intempestiv în urmă cu câțiva ani la Universitatea Cluj Napoca? (Corectura să nu intervină: virgulele sunt și câte trebuie, și la locul lor!) Păi, ce să faci: te execuți scurt, c-așa e-n tenis. Sigur, după o chestie ca asta îți vine să te-apuci de tir cu arcul sau de curling – asta dacă nu ești o fire religioasă, ortodox de-al nostru, din popor, care crede în minuni miraculoase și care, după ce-a fost alungat de la echipă de tămâie ce era, așteaptă să fie rechemat în chip de Salvatore Quasimodo della patria și re-demis iar din nou încă o dată după doar câteva etape în calitate de gropar al clubului cu sediul în apropierea mini-prăpastiei urbane cu același nume. Din asta se înțelege următorul lucru bine făcut: că dragostea pentru niște culori anume, conjugată la modul condițional-optativ cu o coloană vertebrală flexibilă (adică, Flavius Stoican) sunt exploatate ca omul de către om de un club în care incompetența și amatorismul patent își dau mâna peste mode și timp Olimp întru compromiterea a tot ce-a mai rămas în picioare pe strada Ștefan cel Mare (n-am găsit altă rimă). Și ce basm frumos prinsese a se-nfiripa, drăgăliță Doamne, în urmă cu vreo doi ani prin cartierul Obor! Ați mai auzit povestindu-se ceva despre el? Asta este: New Dinamo și nenea Anghelache, sinucigașul caragialian, nu se leagă de nici o culoare politică, după cum nu se leagă antrenorii de Simona Halep în singurul sport din lume unde jucătorii își aleg și-și demit oamenii de pe banca tehnică așa cum vor mușchii lor.
Neînțelegând nimic din hermeneutica subtilă a condiției antrenorului dâmbovițean, domnul (că altfel nu poți să-i zici!) Constantin Gâlcă a traversat cea mai interesantă și mai paradoxală experiență din câte îi pot fi date unui tehnician româno-balcanic într-o viață de om între oameni. El a câștigat titlul de campion cu o echipă becalică din care, între tur și retur, s-a evaporat contra cost întreaga coloană vertebrală: fundașul central Sukala, halful Sânmărtean și vârful golgheter Keșeru. Cu ce se mai găsea valid prin ogradă, Gâlcă a terminat campionatul pe primul loc, supărându-l mormânt pe finanțatorul Gigi dinspre care primea periodic semnale dintre cele mai descurajatoare vizavi de soarta lui prezentă și viitoare. Interpretându-le greșit, bietul Costel s-a gândit c-o fi ceva legat de Cupa Ligii pe care avusese lipsa de inspirație să și-o adjudece cu puțin înainte de sfârșitul campionatului. Ca să dreagă cât de cât busuiocul , în semn de viguroasă autocritică tovărășească el a cucerit en fanfare și Cupa României. Pe cale de consecință, a doua zi a fost băgat afară, ca să se-nvețe minte și să nu mai creadă ca prostul că antrenorii sunt angajați de-adevăratelea pentru a împodobi vitrinele cluburilor cu titluri și trofee. O performanță de genul triplei istorice realizate de Gâlcă  în Ghencea a avut exact aceeași valoare și aceleași consecințe ca o retrogradare plină de conținut.
Sper că acum e limpede de ce, personal, consider antrenoratul o profesie cu un grad de risc foarte ridicat. Dacă, totuși, n-am reușit să vă conving, vă sugerez să le cereți părerea lui Victor Pițurcă, Dan Petrescu, Liviu Ciobotariu, Marius Șumudică și alții. Evitați-i pe Sorin Cârțu și Emil Săndoi: cu ăștia se petrece ceva bizar, misterios și greu de înțeles. Sunt olteni, sunt împreună de aproape un an și nu dau nici un semn de centrifugare a intențiilor de natură și în măsură să ducă la alegerea prafului de pe toba municipală a Olguței. Muică, ce se-ntâmplă la Craiova?
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul