Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Absenţa lui Dumnezeu – un efect de distanţă sau de „interpretare”?

        Nicolae Coande

Este Dumnezeu fericit? Întrebarea, aparent neserioasă, a pus-o un gânditor foarte serios, Leszek Kolakowski, marxist la începutul carierei sale (se putea fără „drumul Damas- cului”?), deşi mai târziu va nega acest tip de apartenenţă:
„Dacă recunosc, totuşi, că tot mai gândesc, în chestiunile istorice (nu şi în cele filozofice), în termeni preluaţi din moştenirea marxismului, înseamnă că-mi recunosc loia- litatea faţă de tradiţia marxistă? Poate numai într-un sens atât de puţin precizat, încât aceeaşi aserţiune ar fi în aceeaşi măsură adevărată, dacă aş înlocui termenul marxist cu termeni precum creştin, sceptic, empirist.”
Însă gândul lui Kolakowski, unul ce ţine de eudaimonia greacă, un concept drag lui Aristotel, chestionează capa- citatea umană de a atribui sentimente chiar şi Dumnezeului creştinilor, întrucât acesta „iubeşte fiinţele pe care le-a creat, şi iubirea, cel puţin în lumea oamenilor, este o emoţie.” Vă mai amintiţi versul poetului Nichita Stănescu: „Din punctul de vedere al copacilor,/ soarele-i o dungă de căldură,/ oa- menii – o emoţie copleştitoare...”? Au copacii emoţii (ca să intrăm şi noi în jocul propus de filozoful polonez) sau noi credem acest lucru, printr-o separare care aparent ne liniş- teşte conştiinţa sau sentimentele care ne spun că nu suntem tocmai izolaţi într-o lume unde cuvintele, aşadar posibilitatea comunicării, reprezintă doar apanajul omului? Ecologia mistică a zilelor noastre a postulat deja că rasa umană poate să piară pentru a fi salvat „spiritul” Gaiei, ca şi speciile de animale şi plante pe care omul le ameninţă cu dispariţia – oare asta să fie soluţia? Şi misticii antici se rugau lui Dum- nezeu pentru dispariţia lumii, pentru ca noua lume să apară curăţată de păcatele fără număr ale oamenilor – pave, pave...
Odată ajunşi în acest răscruci al credinţelor m-am trezit şi eu punând o întrebare care l-ar putea face gelos pe Kolakowski: „Este Dumnezeu marxist, poate ecologist?” Măcar să-i pun pe gânduri pe ateii care se cred continuatori ai „comunismului” predicat de Iisus. Mai inspirat decât aceia, Gianni Vattimo, unul dintre filozofii polemici în raport cu Biserica Catolică, a găsit cândva această formulă, para- doxal-ironică: „Mulţumesc lui Dumnezeu că sunt ateu!” De ce nu, dacă Dumnezeu permite asta? Ştim de la Einstein, care, deşi ateu, era un spirit religios, că „bătrânul poate fi ironic, dar niciodată sarcastic”. Aşa că, de ce nu i-ar permite lui Vattimo să fie ateu? I-a îngăduit până şi lui Einstein, care, deşi afirmase că nu credea într-un „Dumnezeu personal”, a declarat cândva: „A şti că ceea ce este impenetrabil pentru noi există, manifestându-se precum cea mai înaltă înţelepciune şi cea mai radiantă frumuseţe pe care facultăţile noastre greoaie le pot înţelege doar în cele mai primitive forme ale lor – această cunoaştere, acest sentiment este în centrul adevăratei religiozităţi. În acest sens, şi doar în acest sens, aparţin rândurilor de oameni religioşi cu devoţiune.”

„Exerciţiul liber al religiei”

Adversarii religiei sau ai religiosului vor reproşa până şi faptul că am folosit termenul „permite”. Nu Dumnezeu permite, vor spune ei, ci noi ne permitem, ca fiinţe raţionale, conştiente şi chiar omnisciente, de vreme ce ştiinţa modernă ne ajută să cunoaştem lucruri pe care adoratorii Vechiului Testament nici nu le puteau bănui. Clerul secolelor dog- matice ţinea soarele cunoaşterii într-un nor voit de ignoranţă
– pentru ca lumina celor adevărate să nu ajungă la toţi –, iată clamata justiţie contemporană care se face de ceva timp auzită. Dumnezeu însuşi, ne spune Isaia, s-a ascuns după o perdea de întuneric şi nu vrea să fie deranjat. Azi, avem tribunale care judecă tot, inclusiv ce înseamnă religie, aşa cum a făcut Curtea Supremă Americană. La ce concluzie au ajuns, ne spune Richard Dworkin într-un eseu pătrunzător:
„Curtea, solicitată să interpreteze garanţia Constituţiei la
«exerciţiul liber al religiei» în alt caz, a declarat că există multe religii care înfloresc în Statele Unite, dar care nu recunosc un dumnezeu, incluzând ceva ce Curtea a numit «umanism secular». Mai mult, oamenii obişnuiţi au ajuns să folosească «religie» în contexte care nu au nimic de-a face cu dumnezei sau forţe inefabile. Ei spun că americanii fac o religie din Constituţia lor şi că pentru unii oameni baseball- ul este o religie.” Americanii ăştia! Şi se mai miră că ruşii au făcut o religie din comunism...
Totuşi, ca să nu lăsăm în gol întrebarea lui Kolakowski, trebuie spus că filozoful polonez a dat şi un răspuns. Dacă Dumnezeu este, cum s-a spus, imuabil, atunci nu poate fi supus emoţiilor, aşadar este indiferent la ceea ce simţim noi, de fapt. În acest caz, nu se poate susţine că este fericit. Dacă, totuşi, răspunde emoţiilor noastre, pozitive sau negative, cu măcar aceeaşi intensitate, se poate deduce că nici în acest caz nu este fericit, ci, mai degrabă, confuz – aşa, ca oamenii aflaţi în căutarea fericirii. Totuşi, acestea sunt supoziţii, mai degrabă nu ştim dacă Dumnezeu este fericit sau nu. Cu toate astea, afirmă Kolakowski, „adevăratul Dumnezeu al creştinilor, Iisus Cristos, nu era fericit în nici un sens recognoscibil al termenului. El s-a întrupat şi a suportat durerea, a împărtăşit suferinţa celorlalţi oameni şi a murit răstignit.” (Este Dumnezeu fericit?, Ed. Curtea Veche, 2014). A murit, dar a înviat a treia zi – vor afirma cei care cred în evenimentul capital al creştinismului. Da, şi a mai murit încă o dată, atunci când un filozof german a proclamat-o. Şi era, potrivit lui Gottfried Benn, „cel mai mare om al acestui nenorocit de Occident.” Să fi ştiut Dumnezeu asta? Să fi fost, măcar puţin, gelos pe Nietzsche? Însă, iconoclasmul era deja reţetă de viaţă, iar uimirea oamenilor era ipocrizia ridicată la rang de etichetă. Cu toate astea, noi continuăm să fim idolatri, însă adorând chipuri străine de ale Domnului. Dar asta a fost şi pe vremea evreilor, care au cerut un idol la care să se închine, ca şi în vremea noastră când, cum arată acelaşi Kolakowski, sunt adorate celebrităţile cărora li se închină un adevărat cult (el dă exemplul prinţesei Diana). Este vorba de acel curent istoric al idolatriei continuat în forme aberante, căci ultramoderne. „Dacă Dumnezeu a murit, afirmă filozo-
 
ful polonez, dacă l-am alungat din lumea noastră şi l-am obligat să se ascundă în solitudinea lui impenetrabilă de ce continuăm să fabricăm imitaţii – sau, mai curând, caricaturi
– ale unor forme străvechi de adoraţie religioasă?” Deşi amănunţit, răspunsul filozofului polonez sună pe scurt astfel: în absenţa credinţei, în absenţa unui crez, a unui plonjeu întru adevăr – iată de ce. Rămaşi fără ceea ce adorau cândva, oamenii redevin cu uşurinţă idolatri, farisei, evisceraţi moral. Ateismul contemporan poate lua şi astfel de forme, automistificări care celebrează un chip uman, o persoană perisabilă, efigii ale efemerului, ca „semne şi minuni care n-au chip şi nume”.

Ultracreştinism caricatural

Această discordie dintre cei care adoră şi cei care refuză este istorică, dar pare să se fi acutizat în momentul în care a intrat în arenă gândirea polemică a lui Nietzsche. Etosul critic al filozofului german cere descoperirea măştilor şi denunţarea iluziilor provocate de acest „mare depozit de costume teatrale” care ţine lumea în plasa unui miraj: „Gott ist Tott”. Furia revărsată a fost imensă: Nietzsche era Antihristul! Cel care l-a insultat pe Crucificat şi l-a reabilitat pe Dionyisos a fost, totuşi, un ferment activ în percepţia de sine a creştinismului, de vreme ce a remarcat similitudinea dintre patimile dionisiace şi cele ale lui Iisus, schema aceluiaşi tip de violenţă colectivă, chiar dacă a mizat pe un neopăgânism filozofic care trebuia să rupă cu „morala sclavilor”. Intelectualilor care mizează însă pe „sănătosul păgân”, René Girard le aminteşte că „inaugurarea maies- tuoasă a erei «postcreştine» este o glumă. Ne aflăm într-un ultracreştinism caricatural care încearcă să iasă de pe orbita iudeocreştină «radicalizând preocuparea pentru victime» într-un sens anticreştin.” (René Girard, Prăbuşirea Satanei, Ed. Nemira, 2006). Deceniile care au urmat au consolidat taberele, dar nu le-au şi consolat, pentru că falia fusese produsă – o împăcare nu mai era posibilă. Or, în numele acestei înţelegeri a faptului religios, avem numeroase răz- boaie care se revendică de la credinţa cea mai autentică împotriva uneia considerată falsă. Războaiele de tip religios lăsau locul celor de tip cultural, civilizaţional: „Dacă îl putem separa pe Dumnezeu de religie – dacă putem ajunge să înţelegem care este cu adevărat punctul de vedere religios şi de ce nu necesită sau nu îşi asumă o persoană supra- naturală – atunci poate vom fi capabili măcar să reducem temperatura acestor bătălii prin separarea întrebărilor de ştiinţă de cele de valoare. Noile războaie religioase sunt acum de fapt războaie culturale. Ele nu au de-a face doar cu istoria ştiinţifică – cu ceea ce explică cel mai bine dezvol- tarea şi evoluţia speciei umane, de exemplu –, ci, într-un mod mai fundamental, cu sensul vieţii umane şi cu ce înseamnă să trăieşti bine.” (Richard Dworkin, op. cit.).
În fond, cum spunea cineva, noi nu putem să-l concepem pe Dumnezeu în afara limbajului. Idolii se ascund în consoane. S-a ajuns astfel la celebrarea acelui adagiu biblic
„Mulţi chemaţi, puţini aleşi”, ce caracterizează gândirea şi trăirea religioasă într-o epocă în care religia este trăire solitară, bazată pe rugăciune în măsură mai mare decât pe ritual şi credinţă. Ce ar semnifica aşa ceva? Whitehead ne spune simplu: „Viaţa lui Hristos nu este o manifestare a puterii stăpânitoare. Slava sa este pentru cei care o pot discerne şi nu pentru lume. Puterea sa stă în absenţa forţei”. Să ne relaxăm puţin după atâta încordare hermeneutică: în romanul „Evanghelia după Fiul”, Norman Mailer îl pune pe personajul Iisus să spună următoarele cuvinte: „Căci ade- vărul este cu noi într-un loc, dar ascuns într-altul.”
Aşa a ajuns omul o fiinţă iritată de Absolut – din nepu- tinţa de a fi singur, cu sine.


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul