Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O autobiografie intelectuală deghizată

        Dan Cristea

Alexandru Sincu: La câinele fidel. Jocuri și jucării, Editura Tracus Arte, 2015, 226 pagini


Semiotician și teoretician literar, promotor al studiilor structuraliste la Universitatea bucureșteană a anilor ’70, spirit sofistic, nonconformist, emigrat în Franța în 1984, Alexandru Sincu debutează, la senectute, cu o narațiune dificilă și dificil de clasat la prima vedere, căci unul dintre principiile de elaborare a cărții este tocmai acela al indicibilului, al imposibilității de a formula „spusul” în mod categoric. Ezitarea de acest gen e anunțată încă de la primele pagini („Vorbele pot fi adevărate sau neadevărate”), fiind apoi subtil întreținută de-a lungul întregii narațiuni, precum un foc la care se adaugă, din când în când, combustibilul necesar.
Ceea ce propune, așadar, Alexandru Sincu este o scriere a ambiguității, un roman (?) polițist și antipolițist, deopotrivă experimental și tradițional, o partitură ludică și o meditație asupra destinului și întâmplării, ficțiune și reflexivitate textuală, detașare ironică și implicare nostalgică, jocuri ale limbajului și jocuri ale existenței, o combinație, în fine, bine cântărită și bine executată de amuzant și de serios. Și în această privință narațiunea își dezvăluie prompt rețeta de elaborare și, implicit, grila de lectură, pentru că, potrivit opiniei expuse la un moment dat de unul dintre personajele povestirii, „numai o asociere subtilă a contrariilor ar fi în măsură să pună în lumină mai bine decât orice altceva multe lucruri și fapte pe care simțul comun le socotește absurde”.
Locul însuși unde e plasată intriga povestirii (ca să începem chiar cu începutul!) constituie un bun exemplu atât de descriere semnificativă, cât și de îmbinare a unor atribute contradictorii. E vorba de un oraș cu alură germană, „bârfitor și nu mai puțin plin de secrete, în căutare permanentă de senzații tari”; oraș al jocului și al muzicii, „vestit pentru muțenia care înconjoară marea ruletă a Cazinoului, cât și pentru pălăvrăgeala snoabă și poliglotă din foaierul Operei și de la vestitul Amadeus”. De la această „scenă mare”, prestigioasă, a Cazinoului și a altor locuri faimoase de divertisment din oraș, coborâm, printr-o ruptură de ritm, elocventă, și aceasta, pentru felul cum este construită povestirea, pe „scena mică” a unui Club de pensionari, jucători de șah, de zaruri și de bridge, „oameni în vârstă, dornici de întreceri fără miză”, căutând un refugiu, un adăpost de „mizeriile vieții”. Sau, după cum sună intervenția, la plural, a naratorului din prima parte a romanului (Pregătiri de partidă), formulare memorabilă care introduce și alte nuanțe, mai grave încă, antrenând o viziune metafizică (lumea-labirint/textul-labirint), de luat în seamă în ce privește tonalitatea generală a narațiunii: „Ascunși printre jocuri, ne simțeam apărați de rătăcirile în labirintul lumii, unde, așa cum spunea Maestrul jocurilor, stă la pândă minotaurul orb al întâmplării. De când nu mai aveam nici preocupări, nici responsabilități, îi înlocuisem toanele cu ale zarului. Rostogolirea lui, nu mai puțin capricioasă, ni s-a părut cu mult mai ușor de suportat, dacă nu și de stăpânit. Speram să fi îmblânzit astfel soarta până la încheierea marii partide. Unde-ar fi fost să găsim apărare mai bună ca jocul!?”.
Tihna, confortul pensionarilor sunt tulburate de vestea dispariției unui inspector de poliție, Christian Martin, un străin venit de curând în oraș și care poposise, de câteva ori, parcă în treacăt, la magazinul de jocuri și jucării „La câinele fidel”, ținut de un membru al clubului, negustorul Gusta Beck, reprezentând a treia generație de proprietari ai prăvălioarei de periferie. Dispariția inspectorului, copie cam ponosită și fără vlagă a eroului-detectiv din romanele polițiste, rămâne, până la sfârșitul narațiunii, o enigmă neelucidată, ca și alte dispariții de oameni și obiecte care se petrec în acest roman, construit nu numai pe combinatoria contrariilor, dar și pe numeroase serii de coincidențe și paralelisme. Dispariția (absența) comisarului e suplinită de apariția (prezența) povestirii, și anume de întortocheatele „istorii de familie” debitate polițistului de negustorul de jucării, acestea „asortate cu amintiri din copilărie și cu sumedenie de anecdote moștenite laolaltă cu prăvălioara”.
Referințele privitoare la jocul scrisului, la arta de a povesti, la „gramatica povestirii” (unele indirecte, înfășurate în metafore), la tehnicile și secretele de livrare a acesteia constituie unul din ingredientele de bază ale textului, savuroase și incitante deopotrivă. Iată câteva: „Negustorul nu vinde marfa împachetată în hârtie, ci în vorbe meșteșugite”; „Și-apoi fiecare început își are drept întemeiere o poveste ca să nu i se risipească lucrarea ca un castel de cărți de joc”; „Fiecare (povestire) oglindește în felul ei și simțirea celui care o spune. Însă adevărul...”; „Se înșală amarnic cel care își închipuie că ar fi în stare să pătrundă taina vreunei jucării ori a unui joc fără să țină seamă nu doar de alcătuirea acelora, ci și de chipurile felurite ale mânuirii lor. Iar așa ceva nu se află decât jucând și descoperind totul de unul singur. Văzând și făcând. Pentru că doar știutul nu ajunge”; „Jocul începe când îl faci cu mâna ta, dacă îl născocești sau măcar când îi descoperi regulile, ceea ce e cam același lucru”; „El (Gusta Beck) rămâne încredințat că înălțarea unor obstacole în calea înțelegerii oferă un plus de interes dezvăluirii sau consolidării soluției”. Câteva dintre aceste precepte (mai cu seamă cel potrivit căruia „incertitudinea dezlănțuie fanteziile”) funcționează precum un cod genetic în corpul narațiunii lui Sincu.
Astfel, într-o incertitudine voită plutește, de pildă, venirea inspectorului Martin la magazinul de jucării, incertitudine întărită și de întrebarea „Ce căuta poliția printre jucării?”. Ar fi la mijloc un pretext pentru a declanșa lunga „sporovăială” a lui Gusta Beck, aparent fără cap și fără coadă. Povestea acestuia începe cu relatarea, formulată precum o șaradă, a unui eveniment absurd ori ținând de domeniul iluzionismului. Un client îi „intră în prăvălie și pleacă fără să plece de parcă nici n-ar fi venit”, dar, în schimb, „lasă în urma lui ceva ce n-adusese când a venit”. Situația, cum avea să recunoască, mai târziu, însuși naratorul întâmplării, cam rușinat de depoziția lui frizând nonsensul, ar semăna cu „strădania celui care ar vrea să reconstituie un singur puzzle cu piese amestecate din două cutii cu imagini fără vreo asemănare între ele”. Dar, după cum știm din tezele structuraliste, logica nu poate da seama de funcționarea limbajului.
Obiectul lăsat în magazin (un adaos la stoc, un „extra-inventar”) este un ghiozdan pentru copii în formă de câine, câinele având înfășurat în jurul gâtului și un șal de mătase. Lucrurile se arată cu atât mai stranii cu cât ghiozdanul cu pricina reprezintă specialitatea magazinului, acesta fiind singurul loc de unde ar fi putut fi cumpărat. Totodată, negustoria familiei Beck, datând de mai bine de un secol, începuse cu vânzarea extravagantului articol-jucărie, conceput de un bunic pasionat de câini. Pasiunea aceasta are urmări importante și modelează în chipuri diferite soarta tribului Beck. Așadar, istoria unei familii negustorești (posibil subiect de roman tradițional) se împletește cu „gramatica” termenului „câine”, purtat, în sens wittgensteinian, prin jocurile de limbaj pe care le permite utilizarea cuvântului (câinele-animal, așa cum e definit în dicționar, câinele-ghiozdan, câinele ca jucărie mecanică, automată, ca denumire de magazin, pus pe firmă și pe vitrină, câinele-simbol, câinele din spectacolul de circ ori termenul „câine” folosit într-un titlu de roman). Aceasta ar constitui, printre altele, partea ludică, inventivă, amuzantă a demersului romanesc întreprins de Alexandru Sincu, materializat îndeobște în foarte scurte fragmente narative, pe teme și motive din cele mai diverse (descrieri de jucării imposibile, arbitrariul numelui, jocul hazardului, problema identității, care „una era, cu totul alta părea”). Ca întotdeauna însă, precum o contrapondere, intervin în textul lui Sincu „istoriile” serioase, cum sunt, printre altele, cele care intersectează Istoria cu majusculă. Gusta Beck le știe din amintirile tatălui său. Astfel, orașul vestit pentru joc și muzică ascunde în trecutul său nu foarte îndepărtat (anii care au urmat după Primul Război) momente de teroare, de violență, provocate de formațiuni paramilitare („garda cu ochi albaștri”), asasinate de stradă ori scene de ucidere în masă. Aluziile la istoria nazistă sunt evidente.
O a doua povestire, cu scurtele ei fragmente de narațiune grupate sub tilul Secrete de familie, ar reflecta, în felul unei oglinzi inverse, unele fapte și detalii dezvăluite de poveștile debitate de Gusta Beck. Povestirea îi pune față în față pe inspectorul Martin și pe doamna Witteck, soția inginerului Witteck și „mama îngrijorată” a micului Daniel, un băiețel de opt ani, și a domnișoarei Hilda, adolescentă îndrăgostită de pian. Un ghiozdan-câine, care apărea în plus față de inventar în prăvălia de jucării a lui Gusta Beck, lipsește din camera lui Daniel, care primise obiectul drept cadou de ziua lui. Mai departe: prăvălia de jucării e situată la periferie, locuința Witteck se află într-un cartier al protipendadei. Familia Beck ilustrează „tradiția” burgheză, negustorească, familia Witteck, de veche origine olandeză, se răspândise, pe căile aventurii, în mai toate colțurile lumii. Dar contrastul cel mai spectaculos provine din felul de a povesti al celor două personaje-narator, din „simțirea” diferită pe care o atașează actului povestirii. Gusta Beck e locvace, afabil, ironic, pus pe farse, dar și sentimental, ștergându-și de multe ori ochelarii aburiți. Doamna Witteck se arată precisă, rece, distantă, „realistă”. Descrierea pe care o face prăvăliei de jucării („Spun eu magazin, dar nu-i mai mult decât o dugheană cu o vitrină de bâlci”) ori patronului acesteia („În cele din urmă, în fundul camerei a apărut din întuneric pe neașteptate un fel de piticuț. Parcă ieșea dintr-un basm”) reprezintă o surpriză pentru cititor, care, pe baza informațiilor și sugestiilor primite până la acest paragraf descriptiv, își făcuse o imagine diferită, mai apropiată de aceea a unui univers fabulos, adevărat regat al jocurilor și jucăriilor. Dar preocuparea pentru adevărul aflat dincolo de text nu intră în vederile autorului.
Originalitatea scrierii lui Alexandru Sincu provine și dintr-un alt fapt. În jurul poveștilor inventive din care e țesut textul său, în jurul preocupărilor pe care acestea le arată, al gusturilor și maniilor pe care le scot la lumină, al obsesiilor pe care câteodată le traduc, se conturează un soi de autobiografie intelectuală deghizată. Să notăm, printre altele, recurența amintirilor din copilărie (în a căror compoziție se află, neîndoielnic, și unele biografeme), frecvența cu care sunt descrise jocurile sau visele de copii, dar și poveștile care implică orfani, copii singuratici, copii frustrați ori fără copilărie. Unul dintre cele mai emoționante momente ale narațiunii trebuie amintit. Este prilejuit de descrierea unei fotografii vechi, cu carton scorojit, din anii ’50, și pe care naratorul o atribuie familiei Martin. În fotografie apare un băiat de vreo cinci ani, alături de un bărbat plictisit și de o femeie blondă, pusă pe plâns. Pe dosul cartonului fotografic, e notat în creion cu litere lăbărțate: „la plin bare în centru cu Tati de ziua Mea șicu maMII”.
Nu ar mai fi de adăugat mare lucru la debutul de excepție al lui Alexandru Sincu.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul