Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Real life/Second life

        Radu Voinescu

Andrei Zbîrnea a debutat în 2011 cu un volum de versuri cât se poate de interesant, Rock în Praga. I-am prefaţat atunci cartea cu sentimentul că mă aflu în faţa unui poet care vine cu propriile accente în literatură, fără să dea la o parte nonşalant ceea ce exista dinainte, fără să se manifeste ca un iconoclast „furios” şi pe jumătate ignorant, cum s-a întâmplat cu unii dintre cei care au făcut parte din generaţia care a precedat-o pe a lui, cea a douămiiştilor. Dimpotrivă, felul în care scria arăta, dincolo de nota indiscutabilă de originalitate, că se situează într-o continuitate, chiar dacă surprinzătoare – dar ce poet autentic nu surprinde, măcar într-o anumită măsură, publicul şi critica atunci când debutează!? –, cu un mod romantic de a simţi („retro-romantic” se autodefinea chiar el într-un vers), acel romantism paradoxal şi cumva turbulent al anilor artistici ’60-’70, nutrind un uimitor ataşament faţă de o muzică pe care o credeam la ora respectivă a mai fi iubită doar de cei care „am apucat-o”, adolescenţi sau tineri fiind în epoca de triumf a unor formaţii precum Led Zeppelin, Deep Purple, Black Sabbath, Pink Floyd, Dire Straits şi aşa mai departe.
Cel de-al doilea volum de versuri publicat de Andrei Zbîrnea, #kazim (contemporani cu primăvara arabă), apărut anul trecut la aceeaşi Editură Herg Benet, care cultivă programatic noua direcţie a tinerilor în literatura română situaţi cu precădere în aria contraculturii, întăreşte un profil de tânăr al timpului nostru dispus să îşi asume ceea ce i se pare important din moştenirea anterioară, dar mulând totul pe realitatea pe care o trăieşte (subtitlul este relevant din acest punct de vedere), una pentru care generaţiile mai vechi pare că nu mai au antenele bine acordate. Deşi, în fond, fiecare suntem contemporani, în felul nostru propriu, mai mult sau mai puţin acut, şi cu ceea ce s-a numit „Primăvara Arabă”, dar şi cu atâtea evenimente petrecute în ultimii ani sau în ultimele luni, unele nebuloase, altele limpezi ca lumina zilei, în ciuda perdelelor de fum mediatic sau a mesajelor false difuzate de „actorii politici”. Dacă Mircea Dinescu, în anii ’70, voia să-şi tragă „realitatea pe piept, ca o cămaşă”, tânărul poet al erei digitale suprapuse pe o lume parcă la fel de sălbatică precum aceea a Evului Mediu aproape că nu mai ştie ce realitate să aleagă: „toate serverele au picat –// (cum aş putea să-ţi explic zona de confort/ e ca în matrix într-o oarecare măsură/ numai că tu alegi pastila albastră/ în locul pastilei roşii...)”. Am citat din poezia #antivirus, iar alegerea pastilei albastre semnifică, în conformitate cu tema din Matrix, filmul-cult lansat în 1999, rămânerea în sistemul de iluzii al realităţii virtuale, în vreme ce pastila roşie ar fi constituit opţiunea pentru „trezire”, pentru reîntoarcerea în realitatea „adevărată”, confruntarea cu viaţa aşa cum se înfăţişează ea.
Textul poetic al lui Andrei Zbîrnea din acest volum (simplu în expresia lui vizibilă, simplitate pe care autorul încearcă să o escamoteze adesea prin aranjarea savantă a versurilor, dar conotând mult mai mult decât voi putea demonstra în spaţiul acestei rubrici) face apel adesea la referinţe din aria culturii înalte, dar şi din cea a contraculturii, la filme, cărţi, la muzica rock şi la o sumedenie de detalii care ţin de sistemele informatice şi de lumea pe care ele o creează ori o re-creează, în acest din urmă caz imitaţia fiind imposibil, parcă, de detectat. Ceea ce impresionează la el, în comparaţie cu alţi tineri scriitori care utilizează astfel de motive, este faptul că şi le interiorizează, ele nu sunt elemente care să dea culoare, ci parte a însăşi realităţii specioase pe care o descrie, în care trăieşte. Din acest punct de vedere, cred că avem de-a face cu un autor ce reprezintă convingător o paradigmă a timpului prezent.
Cartea se sprijină pe două personaje, Ásha şi Kazim. Primul aparţine onomasticii hinduse, cel de-al doilea celei turce, dar mă opresc aici cu interpretarea pentru că risc prea mult să nu pic exact pe intenţiile autorului ori, prin intervenţia mea în acest fel, să le dezmint, chiar fără intenţie. Textul este împărţit în trei cicluri: zabriskie point, fractali şi anafilaxie. Cum se vede, primul ciclu face apel la celebrul film al lui Antonioni din 1979, cele două personaje, ce par mai degrabă imaginare, ataşate de second life (second life este unul dintre motivele importante ale cărţii) şi nu este întâmplător, dacă ţinem seama de preferinţele artistice ale tânărului poet, aşa cum se dezvăluiau în cartea de debut, aşa cum se prezintă în cea de-a doua, despre care trebuie să spun că este cu mult mai sofisticată la acest capitol, referinţele fiind mai diversificate, trădând lecturi numeroase şi de un eclectism mai rar (nimic peiorativ!), şi influenţări intelectuale venite dinspre cele mai diverse zone ale literaturii şi artei. Marele regizor însuşi declara, la vremea respectivă, că personajele sale (Mark şi Daria) „încarnează contrastul actual dintre tineret şi civilizaţie”. Adaug, pentru a arăta cum totul se leagă la tânărul poet, faptul că muzica filmului purta marca grupului Pink Floyd, fiind semnată de membrii acestuia, Roger Waters, David Gilmour, Richard Wright şi Nick Mason, la care se adăuga Jerry Garcia, de la Grateful Dead.
Semnalez, aşadar, coerenţa discursului poetic al lui Andrei Zbîrnea, care există în pofida aparentei dislocări suprarealiste şi a deconcertantului, la prima privire, eclectism al imaginilor şi ideilor. Este, tot în această ordine discursivă, şi un fel de revoltă în poezia din acest volum. Trimiterile la evenimente politice cu ecouri şi implicaţii mondiale precum „Primăvara Arabă”, „Euromaidan” (manifestarea din centrul Kievului care a dus la căderea regimului lui Viktor Ianukovici în primăvara lui 2014), manifestaţiile din Piaţa Taksim, din Istanbul, iscate dintr-un motiv care ţine de ecologism şi transformate rapid în protest împotriva regimului Erdoğan, pun în evidenţă o conştiinţă atentă ca un seismograf la derapajele secolului. „Curând toate astea se vor fi sfârşit/ ca şi cum ai derula înapoi secvenţa finală din zabriskie point/ ca şi cum ai muta piaţa tienanmen în tokio/ ca şi cum ai avea tehnica unui pianist de jazz// un copil de zece ani devine obiect de studiu/ pentru specialiştii britanici în noaptea asta/ petrolul nu e/ decât un surogat pentru cuvântul sânge” scrie în poezia #damasc şi avem aici, ca într-o hologramă, imaginea violentă a secolului pusă în câteva versuri.
De altfel, întregul volum este expresia unei atitudini angajate, o angajare ce nu are legătură cu înregimentarea politică sau ideologică, fiind, mai curând, reflexul unui umanism de tip nou, o atitudine ce se încadrează perfect în mentalitatea Internetului, a reţelelor de socializare specifice acestui univers nevăzut (pentru că a venit vorba, semnul „#” – diez, pus înaintea titlurilor este caracteristic pentru căutările în reţelele Facebook sau Tweeter), dar de o uriaşă potenţialitate a solidarităţii fără frontiere („the revolution won’t be televised, but will be tweeted”, preia, cu mici modificări, poetul un titlu de pe cnet.com). Iată un fragment ilustrativ: „ka-/zim a scris/ pe clădirea primăriei din Adana/ «regarde le ciel...»/ ásha a văzut poza pe facebook/ şi a dat like” (#kazim).
Şi cel care scrie aici dă „like” volumului lui Andrei Zbîrnea.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul