Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pentru vremuri noi, personaje noi

        Monica Grosu

Ovidiu Pecican adaugă scrierilor sale beletristice un nou titlu, simbolic și oximoronic totodată, Noaptea soarelui răsare (Cartea Romānească, 2014), un roman provocator și, īntr-o anumită măsură, chiar polemic, continuānd bestsellerul Imberia. Ca și studiile sale de istorie, pagina literară a lui Ovidiu Pecican captivează, e antrenantă, absoarbe realul obiectiv īntr-o dimensiune nouă, problematizantă. Și, īn plus, īntre cele două domenii – literatură și istorie – granițele nu sunt foarte rigide, iar Ovidiu Pecican este un istoric pasionat de literatură (sau un literat pasionat de istorie), cu o intuiție a psihologiilor umane și un apetit nepotolit pentru sondarea profunzimilor de gānd și trăire.
Īn acest sens, intențiile istoricului sunt evidente: „voiam − și vreau – să fac din istorie un alt continent al realului, să-l scot din imaginar, din īnchipuire, să pot convinge lumea că timpurile vechi chiar au existat, că șirul bunicilor noștri nu īncheie istoria definitiv, īntr-o raclă de cristal, argint și mărgean, azvārlindu-ne īntr-un prezent continuu, ilegitim și paricid. Mă īnnebunește albul opac din spatele meu, vreau să văd ieșind din el oameni adevărați...”. Cam la fel stau lucrurile și īn pagina literară, unde Ovidiu Pecican mizează, īn egală măsură, pe autenticitate, confesiune, adevăr trăit nemijlocit.
De această dată, personajul īn jurul căruia se construiește edificiul epic este nimeni altul decāt Eduard Dragodan, profesorul de istorie, navetist fără iluzii, mulāndu-și inconfortul existențial pe aventuri īntāmplătoare sau ore īndelungi petrecute īn trenuri vechi și murdare. Experiențele eroului, īn majoritatea lor erotice, se pliază pe fundalul celor două lumi, ante- și postrevoluționară, picant prezentate īn detalii ,,de epocă”. Prizonier al unui sistem opac, profesorul navetist pe Valea Mureșului, īnvață să trăiască precum un homo viator, veșnic īn trecere, īn căutarea echilibrului lumii și al sinelui. Iubirile trecătoare pe care le experimentează, mai mult la modul senzorial decāt sufletesc, configurează un cerc autodevorator și īn niciun caz un substitut al fericirii.
Diagrama dispersării cotidiene īnregistrează aventurile amoroase ale tānărului profesor cu distinsele doamne ale partidului, librărese ori profesoare, alături de care eroul avansează pe traiectoria unei masculinități standard. Īn singurătate īnsă, primează procesul autoscopic, atunci sinele fictiv, livresc, euforic se destinde īn lungi și complicate paradoxuri ce cristalizează un scenariu al eșecului personal. Acum se accentuează fantomatic angoasele, concesiile și lașitățile, acum imaginația nativ debordantă construiește vise suprarealiste sau se pierde eseistic īn motivații superficiale și impas moral.
Īn acest tablou hașurat de ploile hazardului, de imaginea īncremenită a orășelului de provincie cu alunecușul relațiilor sociale și corvoada muncilor agricole, obligatorii pentru toate sectoarele de activitate, Revoluția rabatează imprevizibil o realitate nouă, ce face loc altor psihoze sociale. De fapt, reverberațiile unui trecut anost, irosit se contopesc pānă la omogenizare cu un prezent alienant, care presează, anihilează, absoarbe. Profilat, de această dată, īn Clujul tradițional, Eduard Dragodan se simte tot un itinerant, un boem solitar cu aer european (vestic), a cărui viață se complică fatal īn ecuația voluptuoaselor īntālniri cu Imberia. Previziunea acesteia (aceea că va fi tată), analizată la cote obsesive, descătușează un īntreg set de (pre)texte, finalizate cu o insolită evadare, un zbor oniric deasupra Clujului, „moale și plăcut, la urma urmei, de ce m-oi fi simțit atāt de amenințat?”.
Aceeași privire atotcuprinzător dispersată se regăsește și īn poemul final, ce conduce spre livresc destinul personajului, īndepărtāndu-l tot mai tare de zodia previzibilului. Ovidiu Pecican oferă prin acest roman un mozaic de viziuni ce īntrepătrund planul analitico-subiectiv cu cel real, deplasānd accentul spre psihologic, spre zona comportamentală cu tot ce implică aceasta: intimitate, autocunoaștere, superficialitate, orgoliu, complexe, temeri atāta timp nerostite: „Mă temeam oare mai mult de mine īnsumi? De cine puteam sau nu puteam fi? De limitele mele casante și īnguste, de firea mea friabilă și instabilă, pe care nu mi-aș fi bănuit-o vreodată?”. Cursul epic este astfel deturnat spre introspecție, spre glosări hermeneutice pe seama propriilor atitudini sau opțiuni.
Īn geografia ficțională a romanului, se creionează o lume a bărbatului cu comportamente și reacții tipice, dar și cu episoade ce contrazic, măcar și parțial, prejudecățile ori percepțiile asupra masculinității. Prin acest roman, Ovidiu Pecican nu īși propune o ,,demascare” spectaculoasă, ci o călătorie, tandră și pasionantă totodată, spre lumea abisală (incontrolabilă) din spatele gesturilor. Peisajul străbătut e colorat cu fine ironii, cu jocuri semantice și subtilități textuale īn contrapondere cu descrieri aproape naturaliste și ample analize.
Noaptea soarelui răsare este un roman ce lansează provocări tematice și stilistice, un roman scris cu mānă sigură de un autor familiarizat cu tendințele prozei actuale.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul