Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pentru vremuri noi, personaje noi

        Monica Grosu

Ovidiu Pecican adaugă scrierilor sale beletristice un nou titlu, simbolic și oximoronic totodată, Noaptea soarelui răsare (Cartea Românească, 2014), un roman provocator și, într-o anumită măsură, chiar polemic, continuând bestsellerul Imberia. Ca și studiile sale de istorie, pagina literară a lui Ovidiu Pecican captivează, e antrenantă, absoarbe realul obiectiv într-o dimensiune nouă, problematizantă. Și, în plus, între cele două domenii – literatură și istorie – granițele nu sunt foarte rigide, iar Ovidiu Pecican este un istoric pasionat de literatură (sau un literat pasionat de istorie), cu o intuiție a psihologiilor umane și un apetit nepotolit pentru sondarea profunzimilor de gând și trăire.
În acest sens, intențiile istoricului sunt evidente: „voiam − și vreau – să fac din istorie un alt continent al realului, să-l scot din imaginar, din închipuire, să pot convinge lumea că timpurile vechi chiar au existat, că șirul bunicilor noștri nu încheie istoria definitiv, într-o raclă de cristal, argint și mărgean, azvârlindu-ne într-un prezent continuu, ilegitim și paricid. Mă înnebunește albul opac din spatele meu, vreau să văd ieșind din el oameni adevărați...”. Cam la fel stau lucrurile și în pagina literară, unde Ovidiu Pecican mizează, în egală măsură, pe autenticitate, confesiune, adevăr trăit nemijlocit.
De această dată, personajul în jurul căruia se construiește edificiul epic este nimeni altul decât Eduard Dragodan, profesorul de istorie, navetist fără iluzii, mulându-și inconfortul existențial pe aventuri întâmplătoare sau ore îndelungi petrecute în trenuri vechi și murdare. Experiențele eroului, în majoritatea lor erotice, se pliază pe fundalul celor două lumi, ante- și postrevoluționară, picant prezentate în detalii ,,de epocă”. Prizonier al unui sistem opac, profesorul navetist pe Valea Mureșului, învață să trăiască precum un homo viator, veșnic în trecere, în căutarea echilibrului lumii și al sinelui. Iubirile trecătoare pe care le experimentează, mai mult la modul senzorial decât sufletesc, configurează un cerc autodevorator și în niciun caz un substitut al fericirii.
Diagrama dispersării cotidiene înregistrează aventurile amoroase ale tânărului profesor cu distinsele doamne ale partidului, librărese ori profesoare, alături de care eroul avansează pe traiectoria unei masculinități standard. În singurătate însă, primează procesul autoscopic, atunci sinele fictiv, livresc, euforic se destinde în lungi și complicate paradoxuri ce cristalizează un scenariu al eșecului personal. Acum se accentuează fantomatic angoasele, concesiile și lașitățile, acum imaginația nativ debordantă construiește vise suprarealiste sau se pierde eseistic în motivații superficiale și impas moral.
În acest tablou hașurat de ploile hazardului, de imaginea încremenită a orășelului de provincie cu alunecușul relațiilor sociale și corvoada muncilor agricole, obligatorii pentru toate sectoarele de activitate, Revoluția rabatează imprevizibil o realitate nouă, ce face loc altor psihoze sociale. De fapt, reverberațiile unui trecut anost, irosit se contopesc până la omogenizare cu un prezent alienant, care presează, anihilează, absoarbe. Profilat, de această dată, în Clujul tradițional, Eduard Dragodan se simte tot un itinerant, un boem solitar cu aer european (vestic), a cărui viață se complică fatal în ecuația voluptuoaselor întâlniri cu Imberia. Previziunea acesteia (aceea că va fi tată), analizată la cote obsesive, descătușează un întreg set de (pre)texte, finalizate cu o insolită evadare, un zbor oniric deasupra Clujului, „moale și plăcut, la urma urmei, de ce m-oi fi simțit atât de amenințat?”.
Aceeași privire atotcuprinzător dispersată se regăsește și în poemul final, ce conduce spre livresc destinul personajului, îndepărtându-l tot mai tare de zodia previzibilului. Ovidiu Pecican oferă prin acest roman un mozaic de viziuni ce întrepătrund planul analitico-subiectiv cu cel real, deplasând accentul spre psihologic, spre zona comportamentală cu tot ce implică aceasta: intimitate, autocunoaștere, superficialitate, orgoliu, complexe, temeri atâta timp nerostite: „Mă temeam oare mai mult de mine însumi? De cine puteam sau nu puteam fi? De limitele mele casante și înguste, de firea mea friabilă și instabilă, pe care nu mi-aș fi bănuit-o vreodată?”. Cursul epic este astfel deturnat spre introspecție, spre glosări hermeneutice pe seama propriilor atitudini sau opțiuni.
În geografia ficțională a romanului, se creionează o lume a bărbatului cu comportamente și reacții tipice, dar și cu episoade ce contrazic, măcar și parțial, prejudecățile ori percepțiile asupra masculinității. Prin acest roman, Ovidiu Pecican nu își propune o ,,demascare” spectaculoasă, ci o călătorie, tandră și pasionantă totodată, spre lumea abisală (incontrolabilă) din spatele gesturilor. Peisajul străbătut e colorat cu fine ironii, cu jocuri semantice și subtilități textuale în contrapondere cu descrieri aproape naturaliste și ample analize.
Noaptea soarelui răsare este un roman ce lansează provocări tematice și stilistice, un roman scris cu mână sigură de un autor familiarizat cu tendințele prozei actuale.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul