Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Vitalitatea unei doctrine literare

        Simona-Grazia Dima

Reputata comparatistă şi traducătoare Rodica Grigore dedică un valoros şi masiv studiu realismului magic, urmărind accepţiile acestuia în operele a patru dintre marii săi reprezentanţi (Realismul magic în proza latino-americană a secolului XX. (Re)configurări formale şi de conţinut. Alejo Carpentier, Miguel Angel Asturias, Juan Rulfo, Gabriel Garcia Márquez, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2015). Excelent documentată, cartea debutează printr-o vie dezbatere în jurul istoricului şi caracteristicilor realismului magic, toate de o extremă complexitate filozofică, ideatică şi artistică. Termenul îşi are originea încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în gândirea lui Novalis, dar este reluat în primele decenii ale secolului 20, de criticul de artă şi fotograful german Franz Roh, în studiile sale, ca şi de Ernst Jünger ori Massimo Bontempelli, de numeroşi eseişti, pentru a-şi afla cea mai incitantă expresie în eseul din 1948 al lui Carpentier, devenit în 1949 prefaţa romanului său Împărăţia lumii acesteia.
În pagini de mare altitudine intelectuală, Rodica Grigore devoalează chipul fascinant al acestui concept-cheie aşa cum reiese el din operele celor patru mari romancieri analizaţi. Ea demonstrează cu aplomb aderenţa nestrămutată a autorilor respectivi la doctrina literară prin care s-au impus.
Realismul magic conţine un câmp semantic vast, definitoriu pentru identitatea Americii Latine ca topos uman şi estetic încă doar parţial descoperit şi descifrat, unde inventarierea tuturor cosmogoniilor este încă în curs de desfăşurare, după cum remarca A. Carpentier, afirmând răspicat că istoria continentului său nu este altceva decât o cronică a realului miraculos (p. 21). Remarcabil este faptul că toţi cei patru autori, deşi sunt şcoliţi la sursele culturii europene (unii au stagii la Paris, cunosc poetica suprarealistă), proclamă naturaleţea realismului magic sud-american, căci el este prezent la fiecare pas, în viaţa de zi cu zi a oamenilor. Graţie acestui concept se livrează de fapt lumii cu mult mai mult decât un simplu joc intelectual, fie şi unul de virtuozitate: un întreg univers fabulos. Prin contrast, suprarealismul european li se pare artificial şi forţat.
Realismul magic se leagă inextricabil de aspiraţiile psihologice, sociale, politice şi artistice ale acestor oameni din prezent, dar posedă şi o importantă componentă culturală şi literară, căci îşi trage seva, deopotrivă, din vechile naraţiuni spaniole din Evul Mediu, din scrisul lui Cervantes, din imagistica gotică, dar mai ales din aceea a barocului ca atitudine atemporală ce dizolvă opoziţiile dintre aparenţă şi esenţă, dintre iluzie şi realitate. Fără a se suprapune fantasticului, realismul magic apare în plin cotidian, neanulându-i totuşi coerenţa şi legile funcţionale. Un element imponderabil, dar esenţial dezvoltării sale, este credinţa (asupra căreia insistă Carpentier), adică acceptarea supranaturalului. Idealismul este preeminent în acest cosmos: a gândi un lucru înseamnă deja a-l crea, a modifica realitatea.
Depăşind eurocentrismul, realismul magic reprezintă o sinteză culturală şi identitară, ce ia cu sine, în siajul sensurilor deja menţionate, şi bogăţia emblematică a Arhivei, ivită deja în opera unui strălucit precursor, J.L. Borges, dar şi în jurnalele conchistadorilor, devenită simbol al posesiei adevărului şi a puterii. Realiştii magici nu încearcă deci să evadeze din realitate, ci doresc să capteze şi să exprime caracterul miraculos al universului (p. 39) în condiţii de maxim estetism, de certă competenţă artistică, bazată nu pe viziunea primitivă, ci pe inovaţiile aduse, concomitent, în Europa de creatori precum Proust, Kafka, Joyce sau V. Woolf. Un estetism ce nu se sfieşte să înglobeze conotaţiile discursului istoric, antropologic sau juridic – încă o nuanţă tipică modalităţii (adesea surprinzătoare şi paradoxală!) de funcţionare a realismului magic.
Romanele celor patru prozatori analizaţi interacţionează, se inspiră reciproc, îşi răspund cu afecţiune şi rafinament, ca într-o aleasă familie spirituală. Capodopera Pedro Páramo a lui Juan Rulfo a fost catalizatorul ce l-a scos pe Gabriel Garcia Márquez dintr-o pană de inspiraţie, îndreptându-l decisiv înspre revoluţionarul, în arta prozei, Un veac de singurătate. Romanele cu dictatori, numeroase în America de Sud, şi-au aflat în opera acestor mari romancieri întruchipări de excepţie: în afară de Pedro Páramo, bine cunoscutele Domnul preşedinte (Asturias), Toamna patriarhului (Márquez), Recursul la metodă (Carpentier), ce surprind forţa alienantă a puterii, o constantă în America Latină, dar şi degradarea mitului, odată cu cea a personajului dictatorial însuşi, precum şi a cuvântului scris. Tema puterii distrugătoare e abordată de Márquez şi în romanul său despre Bolívar, care, părăsind-o, rămâne un simplu autor de texte, dar, finalmente, distrus de scrisul însuşi (p. 359). Imaginea Arhivei, impregnată de poezie, constituie şi esenţa manuscriselor criptate ale lui Melchiade din Un veac..., care închid în paginile lor destinul familiei Buendía, înţeles de ultimul său reprezentant odată cu moartea sa, moment simbolic al unei concepţii nu doar despre viaţă, ci şi despre scris.
Concepţia aceasta negativistă asupra existenţei, una dintre mărcile romanelor supuse analizei de Rodica Grigore, derivă şi din istoria încărcată de violenţă şi tristeţe a meleagurilor sud-americane, dominate de senzaţia părăsirii, a abandonului, prin ruperea apartenenţei la o anume civilizaţie, efectuată de cucerirea spaniolă, de colonizare, iar apoi de autorităţile brutale. Octavio Paz vorbea, în acest sens, de singurătatea specifică Mexicului, de ipostaza de orfan a literaturii sale.
Textele Lumii Noi nu pot fi înţelese însă dacă nu sunt privite, adesea, şi ca tentative de subminare şi parodiere a marilor modele, în scopul eliberării de sub constrângerile lor (p. 43), scrisul deţinând puterea magică de a revela sensurile ascunse, de a exercita o funcţie simultan pedagogică şi ludică, dar şi de a arhiva memoria colectivă. De aceea, precizează autoarea, literatura sud-americană se defineşte prin tensiunea permanentă faţă de tradiţia scripturală europeană, când acceptată şi încorporată, când negată şi, oricum, depăşită. Această viziune este inevitabilă, aşa cum anticipa Borges, deoarece este vorba de o lume care îşi asumă sclipitor marginalitatea, demontând superstiţia eului dominant (p. 56). Credinţele şi miturile precolumbiene sunt mereu actuale, nelipsite în creaţii de referinţă precum Oameni de porumb de Asturias sau Împărăţia lumii acesteia, nostalgia după un vechi cosmos conotând de o manieră arhaică mentalul contemporan.
Rodica Grigore îşi stăpâneşte în chip desăvârşit imensul material luat în studiu. Contribuţia sa originală, în această operă de referinţă, constă îndeosebi în detectarea sagace a modalităţilor tot mai subtile, pregnante şi perfecţionate de integrare a elementelor tipice realismului magic în operele celor patru scriitori discutaţi, chiar şi atunci când aparenţele nu fac atât de evidentă această permanenţă.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul