Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Spovedanii în confesionalul gol”

        Toma Grigorie

Scriitorul maghiar Atilla F. Balázs (n. 1954, Târgu-Mureş) este poet, prozator, traducător, editor. S-a stabilit la Bratislava, în anul 1989. De formaţie monahală (absolvent al Institutului Teologic Romano-Catolic din Aba Iulia), profesează însă în mediul cultural: la teatrul de păpuşi, la bibliotecă, în presă, palpitând într-o existenţă laică tumultuoasă, reflectată în scrierile lui poetice şi nu numai.
În excelenta traducere a familiei Foarţă (Ildikó Gábos & Şerban), îi apare antologia cu un titlu aparent faceţios, dar mai mult ironic-amar Cravata lui Villon (Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2013), ŕ propos de epitaful villonez Balada spânzuraţilor.
Cartea beneficiază de prefaţa cunoscutului critic literar Gheorghe Grigurcu care, printr-o expresie metaforică, ne ghidează justificat Către absenţa absolută (titul prefeţei) devoalată din poeme, revelând printre altele „disciplina textului”, evitarea „elementelor străine bunei sale condiţii”, pătrunderea în „citadela fiinţei”, cât şi „balansarea între eul său şi irealitatea lumii”.
Antologia debutează cu o frumoasă poezie în care este reprezentată, într-o înduioşătoare scurtă poveste, lumea în continuă stare beligerantă, levitând patetic între glasul clopotelor şi al tunurilor: „au venit au adunat/ clopotele/ din ele au făcut tunuri// au adus apoi clopote/ făcute din tunuri/ le-au pus în turnurile taciturne// au revenit au adunat/ clopotele// au uitat să le mai toarne/ iarăşi” (Poveste). Atilla F. Balázs scrie o poezie fundamentată pe gravitate, fără a fi mohorâtă, înclinată, cu măsură, spre jovialitate, spre ludic, într-un limbaj modern, corect şi cursiv, cartea beneficiind şi de calitatea exprimării traducătorilor.
Poet neomodernist şi neoromantic, îşi centrează creaţia spre redescoperirea propriului eu, pe ambiguitatea poetică a reflectării experienţelor existenţiale personale, pe afirmarea individualităţii şi a fanteziei creatoare. Îşi redescoperă fiinţa telurică în metafizica naturii − „în sistemul de coordonare/ al copacilor/ eu voi fi axa X/ XO: inima-mi/ în vegetalul trio/ un son fundamental” (Vegetalul trio).
Descoperă în sine căderea în absolut şi o vagă înstrăinare „pe lespedea pietrelor reci zăcând”, arzând ca o vâlvătaie, nedesluşind drumurile din „sârma încâlcită”, intuind „prăbuşiri adimensionale”, presimţind „cum pereţi concavităţi obiecte/ se evaporă/ cu flamura lumânării” (Dincolo de ziduri). Elegia vieţii, cu finitudinea ei predestinată, îi goleşte sufletul de speranţă, de crez, de visuri, de cutezanţă aducându-l în preajma interogaţiei defetiste: „ce-a mai rămas din noi?”, din finalul poemului Cavalerii goi, care dă şi titlul volumului publicat la Bratislava, în anul 2002, primul antologat.
Într-un poem de atitudine, dezinvolt incubat în oralitate, înţelege viaţa ca pe o rătăcire: „eternă/ rătăcire e viaţa nu ne statornicim niciunde/ facem doar un popas ar fi bine să fim atenţi şi la/ cum” (Mass media). Sprijinit pe latura sa umanistă, crede că ar putea fi un bun samaritean gata să-i ajute pe nevoiaşi, lăsând să crească în sine „compasiunea mila ruşinea/ anxietatea empatia amărăciunea” şi ecoul „scâncetelor vaietelor ţipetelor” care, odată ajuns la finele drumului, „va exploda în mine un vai, un vaiet” (Bunul samaritean). Luând asupra sa avatarurile lumii, îşi reproşează că s-a lăsat copleşit de cele lumeşti printre care cea mai dezumanizantă (şi actuală) molimă a banului.
Fiorul religios al spiritului actorial se strecoară cu smerenie în plasma existenţială a poemelor doldora de trăiri lumeşti înfrigurate. Poezia lui Atilla F. Balázs este mai puţin evlavie, cât mai ales atitudine justiţiară, participare afectivă, dor de libertate, de viaţă purificată de moravurile vremii; de repulsie faţă de răutăţile săvârşite în dedalul lumesc in nomine tuis, Doamne! Într-o exprimare parabolică şi ironică, i se revelează o lume contemporană vegetând precum într-o sală de aşteptare europeană după ora închiderii − „despăturind stângaci gazeta/ voluminoasă se scufundă în lectură (...) doar clepsidra/ fâşâind aproape/ într-o navă cosmică pesemne (...) un porumbel (...) comunică ceva într-un glas străin”; dar lumea „nu mai e nicăieri” (Eurosală de aşteptare).
În căutarea de sine poetul descoperă debusolat că i se subtilizează calea şi timpul autocunoaşterii ca eşantion al lumii: „Lungă-i calea de la mine pân’ la mine/ pe undeva se scurge timpul/ Sacul lui Dumnezeu uitat aici e spart/ Pe el stă Diavolul călare” (Dobânzile Diavolului). Confesiunile lui cu sufletul în palmă i se pare a constitui O spovedanie în confesionalul gol (titlul unui poem). Un ciclu al cărţii este titrat sugestiv Înecul în nimic, ilustrând respiraţia defetistă privind ratarea vieţii şi sfârşitul poeziei provocate de „blestemul ancestral” care te determină să-ţi vezi eşecul ca pe un copil umblând pe trei poteci şi tu să-ţi plângi amarul, pe când poeziei „tot mai multe i-s vocile şi i se apropie înecul”. Cravata lui Villon, din poemul cu acelaşi titlu ca al antologiei, aflăm consternaţi că nu e o expresie ludică, ci în acelaşi ton elegiac este chiar funia pe care şi-o potriveşte poetul, un posibil alter-ego al scriitorului, „pe gâtu-i năpădit de cicatriciˮ, semne ale vicisitudinilor vieţii.
Purificarea i se relevă poetului a fi, pe lângă iubirea de Dumnezeu, dragostea care îi oferă feţe metaforice multiple: „sunt doar atingere căldură/ a mîinilor pe chipul tău”, „fir de nisip în porii/ trupului tău”, „fir de iarbă în lacrimi”, „un aer ce-l inspiri-expiri-inspiri”, „etern ecou al paşilor tăi”, „lună: efigie rece-a libertăţii” (Să te purifici prin dragoste).
Discursul epurat de elemente relaţionale asigură scenariilor poetice dinamism şi ritmicitate. Figurile stilistice rare sprijină realizarea unui duct senzorial şi reflexiv incitant şi captivant. Din plaja postmodernistă preia unele chipuri ale democratizării poeziei, precum oralitatea expresiei şi a limbajului colocvial, unele inserţii intertextuale, accentele ironice în exprimarea atitudinilor sociale ş.a. Poezia lui Atilla F. Balázs, tradusă în mai multe limbi şi premiată la mai multe festivaluri internaţionale, este demnă de luat în seamă.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul