Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Gâlceava caselor

        Ștefan Mitroi

Casa lor nu era într-atât de pustie încât lucrurile din ea să înceapă să vorbească. El ținea, prin venirile lui dese acolo, pustiul la distanță. Așa că n-auzi în noaptea care urmă nimic din ceea ce se aștepta să audă. Auzi însă altceva mult mai important și mai copleșitor decât o conversație între picioarele patului în care dormise când era copil. Cu toate că și lucrurile despre care discutau acestea puteau fi înteresante.
Dar acum vorbeau casele!
Se puseseră pe sporovăit, folosindu-se de vocile femeilor ce locuiseră în ele. Ai fi putut crede că s-au strâns în mijlocul drumului femeile respective, pregătindu-se să plece la tămâiat. Doar că nu mai trăia niciuna dintre ele. Vorbeau casele cu vocile lor!
Desluși cât se poate de limpede glasul Leanii lui Budirincă, întrebând-o pe Floarea lui Năstase Lică de ce nu se mai aude clopotul bisericii bătând.
Fănuță ieșise prin spatele curții pe linia de la deal și asculta.
Casa lui Niculae Budirincă avea toate motivele să facă pe cucoana, împrumutând vocea nevestei lui Slobozeanu, care era noul său proprietar, dar ei părea să-i fie mai apropiată de suflet vocea Leanii.
− Păi nu știi?, zise de peste drum casa lui Năstase Lică.
− Ce să știu, fato?
− De clopot.
− Ce?
− A fost furat!
− Cum așa? Când?
− Anul trecut, pe la sfârșitul lui octombrie. Exact în noaptea în care s-a prăpădit nevasta lui Vasile.
− Ioana?
− Ea.
− Acum aflai. N-am știut.
− Cum să știi dacă n-a bătut clopotul? S-a împlinit anul de când nu mai bate.
− Și dacă nu mai bate ce?
− Păi și-au pierdut oamenii cheful de a muri.
− Era bine să-l fi pierdut mai demult. Nu acum, când nu prea mai are cine să moară.
− Tare bun era clopotul! Când unui om îi stătea inima, începea să bată el în locul ei. Clopotul era inima cea mare a satului!
I-auzi!, se pomeni Fănuță vorbind cu sine. Clopotul era inima cea mare a satului! Dispariția lui nu însemna însă că în locul inimii maică-sii nu bătuse totuși o altă inimă, a lui. Și continua să bată și acum.
− Ce nenorociți!, spuse casa lui Budirincă. Câți or fi fost? Că atunci când l-au adus de la Plumbuita a fost nevoie de opt oameni ca să-l urce în clopotniță.
Cum se învecina cu biserica și putuse să vadă cu ochii ei totul, casa lui Năstase Lică zise: Au fost mai puțini ca atunci!
− Dar cum l-au luat, soro? Că era greu, din bronz, cântărea peste o sută de kile.
− L-au spart cu barosul. Au vârât bucățile în saci și-au dispărut cu ele printre vii.
− Cum de nu i-a auzit nimeni?
− Cine? Stancu Pieleanu? El era ocupat cu cântatul în noaptea aceea.
Trăsese până seara la măsea și urla cât îl ținea gura:


Zărzărică, zărzărea
Ia auzi lume colea
Se mărită țara mea!


− Nu mă-sa?
− Mă-sa o terminase definitiv cu măritișul. Îi cășunase pe țară acum. Dar fără lăutari. Că Brăcinaru și Caravana, ehei... Cât despe Petre Mocanu, ce pretenție să mai ai de la el? L-au lăsat și urechile, și ochii. Mai erau ăștia tinerii, Stan Budin, Fustă, Mosorel, dar ei... Unde mai pui că se întâmplase să bată și vântul.
− Cine?
− Vântul. Ziceai că scoate pomii din rădăcină, atât de tare sufla. Puteai să tragi cu tunul și nu te auzea nimeni.
− Ce știți voi?, se auzi din celălalt capăt al satului glasul casei lui Moroghionu. Vânt ca ăla din primăvara în care s-a mutat satul de la Podu Lancii în locul unde se află acum n-a mai bătut niciodată! Dar ce spun eu vânt! A fost ditamai aralia. Așa ceva n-am văzut de când mă știu.
− Zău?, păru să se mire casa lui Marin Țeapă. Când a fost asta?
− După războiul cu turcii.
− Păi erai tu pe atunci?
− Află că sunt cea mai bătrână casă din Vâjiștea. Eram o fetișcană pe atunci, dar n-am uitat nimic din tot ce s-a-ntâmplat. A fost mai întâi un vârtej. Nu știu precis din ce direcție a venit. Poate dinspre pădure. Poate dinspre câmp. Se prea poate să fi urcat din pământ ori să fi coborât din cer.
Se oprise în curtea bisericii vârtejul ăsta, dar fără să provoace vreo stricăciune. A stat ce-a stat el liniștit, după care a început să se lățească și să crească în putere.
S-a preschimbat într-o pâlnie uriașă, care s-a năpustit asupra clopotniței, încercând s-o ridice de la pământ, dar i-a smuls numai clopotul. Vă închipuiți cum vine asta? Să-l vezi plutind ca o frunză pe deasupra pământului și să mai și bată în vremea asta, însă nu lung și trist, ca de mort, ci repede și vesel, ca de sărbătoare.
− Olelei, mă ia cu frig pe șira spinării când te aud!, zise cu vocea împuținată de spaimă casa lui Corcilă.
Fănuță se gândi, în timp ce asculta toate acestea, la Toma. I-ar fi plăcut să fie și el acolo și să audă cu urechile lui ce povestea casa lui Moroghionu, chiar dacă n-ar fi înțeles mare lucru, deoarece până și lui, care se născuse aici, îi erau necunoscute unele dintre numele rostite.
Vârtejul acela de demult le adusese pe toate încoace, unde se mutase satul, unde îl mutase chiar el, mai exact, căci o auzi pe Moroghionoaia povestind mai departe:
− N-a fost chip să miște clopotnița din loc. Biserica, nici atât. Atunci aralia, vijelia aia cumplită, adică, a luat salcâmii din curtea bisericii, cu rădăcini cu tot, și i-a înfipt în norii ce acopereau cerul. Ziceai c-a răsărit un crâng de salcâmi pe cer, doar că aveau vârfurile invers, îndreptate spre pământ, adică. Pe urmă am zărit în apropierea crângului o casă. O smulsese aralia de jos, lipind-o și pe ea de cer.
Pare greu de crezut, dar până a doua zi, Vâjiștea cea veche, aflată dincolo de Podu Lancii, dispăruse de pe pământ. Putea fi văzută, în schimb, plutind cu capul în jos, printre nori. Era întocmai ca mai-nainte. Nicio schimbare, vă jur!
− Adică și fântânile?, întrebă neîncrezătoare casa lui Niculae Budirincă.
− Și fântânile, Lenuțo, îi răspunse, zicându-i ca unui om, pe nume, casa lui Moroghionu. Le-a sorbit vârtejul și pe ele. N-a iertat nimic. Doar eu și biserica am scăpat neatinse. Numai că, atunci când s-a terminat totul, ne-am pomenit, fără să ne fi mișcat de pe loc, în celălalt capăt al satului. Nu ne mai găseam în marginea dinspre Răzmirești, ci în cea dinspre Purani, acum.
Ne-am dat seama de asta abia atunci când aralia a luat satul de unde îl dusese și l-a așezat din nou pe pământ. Dar l-a așezat altfel, nu cum fusese în trecut. De exemplu, Bumbuc nu se mai învecina în Vâjiștea cea nouă cu Puculie, Gâlceavă și Percilă.
− Dar cu cine?, întrebă casa lui Năstase Lică.
− Cu ăia pe care-i știți și voi, Flențoi, Cocostel și Studiatu. Alde Ciuciu stăteau, până să se pornească urgia, pe linie cu Machiță, Bebeacu, Onășică, Joajă și Gălae. După aia s-au trezit vecini cu Fane Lică, Scârț, Godinel și Borongeac.
− Și nu și-au pierdut mințile?, se amestecă în discuție casa lui Ion al lui Puie, care vorbea cu vocea Măndicăi.
− Nu, fată!, o liniști Moroghionoaia. Aralia le-a adus pe toate înapoi. Și casele, și fântânile, și școala, și oamenii, și mințile lor. Dar nu în același loc, ci dincoace de Podu Lancii, însă în așa fel încât biserica Saftei Castricioia a rămas tot singură în câmp. Până și clopotul, ce nu se oprise o clipă din bătut, s-a întors, cu funie cu tot, înapoi în clopotniță.
− Păi ce, smulsese și funia?, licări în întuneric o altă voce.
− O smulsese, Marițo!, răspunse casa din capătul satului.
Cea care întrebase era casa lui Besele, vecină și ea, ca și casa lui Năstase Lică, cu biserica, numai că, în vremea despre care se vorbea, ea nu exista, iar bunică-sa, ori străbunică-sa, vechea casă, adică, nu putuse să-i spună, întrucât în Vâjiștea cealaltă, de dincolo de pod, ca și în cea cu viața atât de scurtă, din cer, fuseseră, cum zicea Moroghionoaia, alte vecinătăți.
− Asta m-a speriat cel mai mult, reluă firul povestirii casa de demult. Mi se părea, văzând cum trece clopotul pe deasupra, cu funia aia atârnând de el, că este capul unui spânzurat.
− Poate că de la ea a venit salvarea.
− De la cine, fată?
− De la funie.
− Cum?
− Crezi că aralia de care spui avea vreun interes să aducă satul înapoi? Mai mult ca sigur a prins cineva de capătul funiei și l-a tras ușor-ușor în jos.
− Cineva?! Cine? Că în afară de mine și de biserică nu se mai afla nimeni pe aici.
− Crezi că pământul, văzând ce se întâmplă, a stat cu mâinile în sân? Sau te pomenești că-i convenea să rămână pustiu?
− Uite că la asta nu m-am gândit. În orice caz, a avut și vijelia partea ei de contribuție. Că din aralie s-a făcut iarăși pâlnie, și din pâlnie, vârtej, ca la-nceput. Iar vârtejul, pupa-i-aș tălpile lui, a luat casă cu casă, salcâm cu salcâm, fântână cu fântână, om cu om, minte de om cu minte de om și le-a pus înapoi pe pământ. Așa s-a terminat totul.
− Chiar că s-a terminat!, oftă casa lui Nelu Croitoru cu glasul Onicăi.
− De unde știi tu, Onico?, se repezi de alături vocea Catrinei lui Berbec, că tu nu ereai pe atunci.
− Eu nu ziceam de atunci, ci de acum, răspunse casa lui Nelu îngândurată.
− Adică ce vrei să spui?
− C-am început să ne ducem și noi!
− Asta e bine, chicoti dinspre gârlă casa lui Mitică Jumătate. Ne întoarcem în pământul din care am fost făcute!
− Oamenii zic doar de ei.
− Ce zic, femeie?, se vârî în vorbă casa lui Petre Croitoru. Lui Fănuță nu-i fu deloc greu să recunoască vocea fudulă a Manaichii.
− Că sunt făcuți din pământ. Dar mai din pământ decât ei suntem noi.
− Cea mai din pământ sunt eu, susură un glăscior, despre care Fănuță păru să nu știe nimic.
− Ete-te!, chicoti casa lui Flitiriță. Nu credeam să mai existe.
− Nici eu?, îi ținu isonul Manaica. Mă aflu peste drum de ea, dar nu i-am auzit niciodată piuitul. De văzut, nici atât, c-a făcut-o Ion Dovleac departe de șosea, în fundul curții.
Fănuță înțelese. Era vorba de casa unuia dintre prietenii din tinerețe ai tatălui său. Cea mai măruntă casa din Vâjiștea. Doar o odaie și-un antreu. Trebuia să te apleci de spinare când pășeai înăuntru. El pășise de câteva ori, însoțindu-și tatăl. Cei doi făcuseră armata în același loc, având grijă să se întâlnească din când în când pentru a sporovăi despre asta.
Ion ducea o viață retrasă, ferindu-se parcă de lume.
Casa îi semăna întru totul. O făcuse chiar el, împreună cu nevastă-sa, Draga, din cocoloașe de humă amestecate cu pleavă. Era acoperită cu paie. Și avea ferestrele un pic mai mari decât ochii unui om.
Când Draga și Ion n-au mai fost, acestei căscioare, crescută parcă din pământ, i-a fost mai ușor ca altora să închidă ochii, prefăcându-se că doarme, când de fapt ea picotea numai, uitându-se mai mult înăuntrul ei, decât în afară, la lume.
Tocmai de aceea era de mirare că îndrăznise să deschidă gura acum.
Vezi ce-ai pierdut, domnule ministru?, spuse Fănuță, amintindu-și că-l invitase de mai multe ori pe Toma la Vâjiștea, dar acesta se răzgândise de fiecare dată în ultima clipă, spunându-i c-a apărut ceva neprevăzut.
Nimic nu putea fi însă mai neprevăzut decât ceea ce se întâmpla în această noapte pe ulițele Vâjiștei!
Glăsciorul casei lui Ion Dovleac căpătă curaj de-a binelea, zicând în continuare:
− Într-o dimineață, Ion a simțit ceva trăgându-l de păr. Ce credeți că era? Spicele de grâu care crescuseră din perete. În loc să le jumulească, el le-a lăsat acolo, dormind cu ele la cap toată vara.
I se părea că se află pe câmp, fiind în același timp și acasă. Și cam așa și era. În orice caz, a fost tare bucuros lunile alea. Nu l-am mai văzut niciodată atât de bucuros ca atunci.
Poate unde era la începutul însurătorii lui cu Draga și se gândea c-or să aibă copii, dar n-au avut.
În afară de mine și de viața lor retrasă, n-au avut, bieții de ei, nimic.
A mai fost, da, și prietenia cu Vasile Saredulce. El, împreună cu fiu-său, când era mic, au fost singurii oameni din sat care mi-au trecut pragul.
− Asta cu spicele e scornită de tine!, se repezi de peste drum casa lui Petre Croitoru.
− În pleava aia amestecată cu pământ au nimerit și câteva boabe de grâu întregi, spuse aproape șoptit căscioara lui Dovleac. N-au crescut foarte multe spice. Cam cât poți aduna într-o mână.
− Nu te cred!, răbufni glasul Manaichii.
− Nici nu mă așteptam, căpătă iarăși curaj cealaltă. D-aia n-am zis nimic despre cuibul de ciocârlie care...
− Despre ce?
Dar casa lui Ion Dovleac nu mai vru să răspundă.
− Eu te cred, se pomeni rostind cu voce tare Fănuță. Știu și despre grâu, și despre ciocârlie. L-am auzit chiar pe tata povestind.
Așa am aflat, zicea Vasile, dar numai în fața celor în care avea el foarte mare încredere, că ciocârlia e singura pasăre de pe lume ce crește din pământ, dintr-o sămânță care seamănă cu bobul de grâu și încolțește numai împreună cu acesta!
Fragment din romanul Flori de cenușă, în curs de apariție

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul