Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cazul Ion Valjan

        Alex. Ștefănescu

Un bărbat rotofei, cu ochelari cu multe dioptrii, îmbrăcat îngrijit și având un aer cordial-politicos. O prezență plăcută în societate. Un om din vremurile bune ale României, dornic și capabil să comunice cu cei din jur, să colaboreze, să-și facă datoria față de lume. Un avocat de succes, dar fără morgă, și un dramaturg tot de succes, mulțumit însă cu un loc modest în viața literară. Așa și-l amintesc pe Ion Valjan cei care l-au cunoscut îndeaproape.
Născut în 1881, un asemenea om cultivat, binevoitor și generos, nu putea sfârși decât tragic, după instaurarea comunismului. Modul lui ceremonios de a se purta urma să intre inevitabil în conflict cu comportarea de brute a „tovarășilor” mereu încruntați și chinuiți de complexe de inferioritate, aduși la conducerea României, după 1944, de forțele de ocupație sovietice. Cultura bine însușită, devenită o a doua natură și folosită firesc reprezenta o sfidare pentru indivizii care citeau cu greu, poticnindu-se, și își scriau până și numele icnind și transpirând din cauza efortului.
*
Aproape tot ceea ce știm azi despre viața și opera lui Ion Valjan se datorează Micaelei Gulea, fiica uneia din fiicele lui, Rodica (și soție a cunoscutului regizor Stere Gulea). Nepoata scriitorului n-a uitat niciunul dintre momentele petrecute cu el: „Într-o zi, aveam vreo cinci ani, știind că trebuie să sosesc, a improvizat o mizanscenă (a regretat întotdeauna că nu s-a făcut actor): s-a întins pe jos și a rămas nemișcat. Mama a intrat în joc și mi-a spus: «Uită-te la el! Cred că a murit...» Indignată, am răspuns: «Nu vezi că vulpoiu’ bătrân se preface? Să te scoli imediat!» Vulpoiul a început să râdă și m-a sărutat, să-mi treacă supărarea, gâdilându-mă cu mustața”.
Ce bine ar fi fost ca și la moartea propriu-zisă a lui Ion Valjan, nepoata lui să-i spună „Nu vezi că vulpoiu’ bătrân se preface?”, iar el să se ridice râzând și să o sărute!
Ani la rând, Micaela Gulea s-a ocupat de reconstituirea biografiei lui Ion Valjan și de repunerea în circulație a operei lui. Au rezultat două cărți de mare interes: Ion Valjan, Cu glasul timpului, amintiri, cuvânt înainte de Șerban Cioculescu, text stabilit, ediție îngrijită, note și epilog de Micaela Gulea, București, Ed. Humanitas, 2013, și Ion Valjan, Din filigrane și surâsuri, portrete suprapuse, ediție îngrijită de Micaela Gulea, documentare și indice de Micaela Gulea și Andreea Negulescu, cuvânt înainte de Valeriu Stoica, București, Ed. Humanitas, 2014.
Aceste volume sunt și ediții critice, de o rigoare exemplară, și dosare bio-bibliografice, impresionante prin bogăția și, în multe cazuri, prin ineditul informațiilor, și albume cuprinzând fotografii, desene, facsimile de o remarcabilă valoare documentară. Viața lui Jan Valjan a avut − s-ar putea spune în stilul lui, de om cu umor – happy-end cu mult după moartea sa, datorită acestei descendente devotate, bine pregătite și comprehensive. Într-o țară a nepăsării și risipei, Micaela Gulea a salvat de la uitare biografia și opera unui om ales, produs al unei lumi pierdute pentru totdeauna.
*
Ion Valjan (pseudonimul literar al lui Ion Al. Vasilescu), absolvent al Facultății de Drept din Iași (1903), cu doctoratul luat la Paris, a devenit celebru ca avocat în perioada fastă pentru români de după Primul Război Mondial. Pledoariile sale în fața instanțelor de judecată erau urmărite ca un spectacol de un public numeros, nu numai de persoanele implicate în proces. Se întâmpla așa cum se întâmpla la cursurile lui G. Călinescu, la care, în afară de studenți, veneau și iubitori de literatură din afara Universității.
De fapt, oriunde se ducea, Ion Valjan stârnea animație.
„În lumea culturală interbelică – explică Micaela Gulea în cunoștință de cauză – îl întâlneai pe Valjan la tot pasul. Personalitatea lui pitorească și jovială i-a inspirat pe toți caricaturiștii vremii. Avocat celebru, cu imensă clientelă, era văzut alergând pe treptele Tribunalului, urmat de numeroșii săi secretari.”
Ca dramaturg, Jan Valjan a scris cu predilecție comedii într-un act, alerte, spumoase, pline de haz, dar nu și frivole. Fiind un caragialian, el valorifica în teatru tot ceea ce știa despre societatea românească, a cărei evoluție o urmărea cu atenție, din curiozitate, dar și din dragoste. Prima piesă, Un manifest studențesc, o pastișă după O scrisoare pierdută, i s-a jucat în 1903, la Teatrul Național din Iași (la recomandarea lui Garabet Ibrăileanu). Autorul nu împlinise încă 22 de ani.
Adevăratul său debut este considerat însă spectacolul cu comedia într-un act Ce știa satul..., pusă în scenă din inițiativa lui Alexandru Davila, în 1912. Acesta i-a compus și pseudonimul V. Al. Jean (care avea să devină Ion Valjan). Piesa cucerește și azi prin ingeniozitate (un bărbat o determină pe soția sa să-și mărturisească infidelitățile, mințind-o că divorțul lor deja s-a pronunțat). Dintre piesele care i s-au mai jucat înainte de război, foarte cunoscută a devenit în timp comedia în trei acte Generația de sacrificiu, a cărei primă reprezentare a avut loc în 1933. Personajul adus în prim-plan este un intelectual, Gheorghe Vâlcu, care ajunge șomer în plină renaștere a României. Situația jalnică în care se află nu-l împiedică să-și păstreze umorul. Iată-l discutând, în încercarea sa deznădăjduită de a-și găsi un loc de muncă, cu fata în casă și cu bucătarul unui important om de afaceri:
„VÂLCU (către Mache și Anica): Bună ziua!
MACHE și ANICA: Bună ziua!
NAE: Vasăzică... vii după «Mica publicitate».
VÂLCU: Da! După «Mica publicitate»!
NAE: Recomandație... n-ai?
VÂLCU: Nu.
NAE: Asta nu-mi place... nu e semn bun... Cine ajunge la «Mica publicitate»? Omul care n-a fost în stare să-și facă un culcuș... și n-are niciun căpătâi.
VÂLCU: Vasăzică... Doamna... când a trimis anunțul... la ziar... a căutat un om fără căpătâi.
NAE (mirat de răspunsul lui): Ei, bravo!
ANICA (lui Mache): Nu e prost.
MACHE (aprobând): Nu e!
NAE. În fine. (Se uită lung și scrutător la hainele nepotrivite ale lui Vâlcu.) Hm!
VÂLCU (obsedat de privirea lui Nae, se uită și el la haine și răspunde zâmbind): Nu merg?
NAE: Cum o să meargă, șefule? Pantalonii de un fel... și haina... (Face un gest de dispreț).
VÂLCU (zâmbitor): Haina de niciun fel!...
NAE: Bine ai zis! De niciun fel!
VÂLCU: Să vedeți de unde vine asta... pantalonii nu sunt ai mei!... Mi i-a împrumutat un prieten, care s-a logodit... pe urmă... ce nu i-o fi convenit lui... nu știu... că a stricat logodna!
NAE: Și... i-au rămas pantalonii!
VÂLCU (zâmbind): Așa!... Iar haina...
NAE: ...o ai de la părinți!
VÂLCU (privind cu bonomie halul în care se găsește): Întocmai... dar... (cu falsă admirație): Cum ghicești dumneata! (...)
NAE: Carte știi?
VÂLCU: Da!... mai multă decât îmi trebuie!” etc.
Comedie ușoară și agreabilă, Generația de sacrificiu a avut parte de multe reprezentări și, probabil, va mai avea. Scrisul lui Ion Valjan, lipsit de profunzime, dar atrăgător dovedește o vocație a comunicării cu publicul larg de care duc lipsă mulți dramaturgi.
*
Ion Valjan avea și vervă publicistică. De multe ori umorul său devenea caustic, cum s-a întâmplat într-o interpelare prin presă a lui Victor Eftimiu, pe vremea când acesta, ca director al Teatrului Național, își introducea în repertoriu propriile piese:
„Caut să-mi imaginez modul în care aceste piese sunt primite la Teatrul Național. Ați realizat un acord perfect între autorul dramatic Victor Eftimiu și directorul teatrului Victor Eftimiu. Bănuiesc că lucrurile se petrec astfel: autorul Victor Eftimiu prezintă, cu sfială și emoție caracteristică autorilor dramatici, piesele sale domnului director. Domnul director Victor Eftimiu le examinează și dă hotărârea în plin entuziasm. «Sunt bune, domnule... Foarte bune... Geniale... Să le jucăm imediat»ˮ.
*
Acest personaj luminos al vieții noastre publice dinainte de război, prețuit și simpatizat de multă lume, inițiator al Legii teatrelor din 1926 (care îi și poartă numele), este arestat în noaptea de 5 spre 6 iulie 1950. Este acuzat în mod fantezist de autoritățile comuniste de „înaltă trădare” și anchetat mai mult de un an.
La 15 august 1951 se pronunță sentința: 15 ani de temniță grea și confiscarea averii. În continuare vor mai fi întemnițați, tot pe nedrept, și alți membri ai familiei sale (fiul scriitorului fusese trimis în Siberia încă din 1947). Ion Valjan (născut la 14 decembrie 1881) are în momentul condamnării aproape 70 de ani și este grav bolnav. În loc să fie sărbătorit de societatea românească pentru binele public făcut de-a lungul vieții, este maltratat și i se distruge familia. Nu i se acordă îngrijiri medicale. Moare la 13 februarie 1960, iar soției lui i se comunică abia peste o lună că a murit.
*
Încercând să salveze ce se mai poate salva din viața sa călcată în picioare de comuniști, Ion Valjan, împreună cu tovarășii lui de suferință, toți oameni de bună condiție, pregătește un spectacol de teatru în închisoare. Într-o zi, la repetiții, se petrece ceva ieșit din comun.
Un gardian mai odios decât alții îi spionează pe deținuții politici, prin vizetă, în timpul repetițiilor și se recunoaște într-unul din personaje. Furios, năvălește în celulă și îl smulge de acolo pe cel care îl imita, lăsându-l cu replica neterminată. Îl duce în camera de tortură, îl bate cumplit și îl umple de sânge, apoi îl târăște înapoi și îl aruncă în mijlocul alor săi. Ridicându-se cu mari eforturi de jos, cu figura învinețită și însângerată, nefericitul deținut reia replica exact de acolo de unde fusese întrerupt.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul