Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dimensiunea Goma

        Nicolae Coande

În 1989, în anul revoluţiei televizate, aveam 27 de ani şi nu citisem nici o carte de Paul Goma. Ştiam că era exilat, că nu se vorbeşte despre el şi că făcuse ceva împotriva regimului, dar informaţiile erau vagi, nimeni nu îmi vorbise clar despre fenomen. Deşi citeam literatură din copilărie, nici măcar în adolescenţă nimeni nu îmi pusese în mână o carte a sa. Parcă-l aud pe Goma însuşi: „Dar dumneata de ce nu căutai pe cont propriu, îţi lipsea curajul?”. Văzusem, ce-i drept, cu ani în urmă, Camera de alături, volumul său de debut, în biblioteca profesoarei mele de limba franceză de la şcoala generală şi apariţia lui mi s-a părut stranie în mijlocul cărţilor aşa-zis licite. Era o carte care nu se găsea în bibliotecile publice. Paul Goma era nomina odiosa, persona non grata şi, cum aveam să-mi dau seama mai târziu, inamicul public nr. 1 pentru regim dintre toţi scriitorii români care au trăit vreodată pe lumea asta. Poate doar Panait Istrati să fi incomodat cândva atât de mult pe ideologii sau intelligentsia vremii sale, dar cazul Istrati nu arăta nici măcar el amploarea unui refuz atât de categoric ca în ce-l priveşte pe Goma. Mai târziu, când am citit articolele lui Istrati, Trei decenii de publicistică, în ediţia Ion Ursulescu, cu acel blazon iremediabil, „eu sunt opozantul etern” , am fost uimit de justeţea severă a criticilor lui Istrati, ca şi de bătaia lungă a textelor sale – l-am comparat automat cu necruţătorul Paul Goma. Dar ce ştiam eu la 27, şi chiar la 33 de ani, despre perioada interbelică descrisă atât de dur de Istrati?
Pentru destui, Paul Goma, care a împlinit în acest octombrie 80 de ani, este un justiţiar furibund, un critic virulent, un furios care îşi revarsă veninul asupra tuturor fără discernământ. Şi totuşi, jurnalele sale, ca şi volumele de publicistică (Scrisuri, I-III) arată un scriitor aflat nu doar în postura de Judex Tremendum, ci capabil, doritor chiar de dialog, sub masca celui care judecă totul din amvonul său parizian. Necruţător, neobosit în a denunţa impostura, compromisurile şi tranzacţiunile care la noi sunt monedă curentă a existenţei, Goma pare omul din Lună – şi pentru asta nu i se recunosc pertinenţa şi acurateţea, de cele mai multe ori, a acuzelor sale, ca şi umorul, căci Paul Goma nu este tot timpul încruntat. Dând socoteală în faţa istoriei, Goma ţine să servească adevărul acesteia, iar nu istoria cabotină a persoanelor care o alcătuiesc. Şi totuşi, ar putea obiecta cineva, cine este Paul Goma ca să-i treacă pe toţi prin sita şi dârmonul criticii sale demolatoare? Răspunsul îl găsim, nespus de simplu, chiar într-o replică pe care el o dă unui confrate din România, care îl interpelase cândva în legătură cu pornirea lui de a-i vitriola pe toţi ceilalţi scriitori din ţară: sunt scriitor, nu autor de cărţi. În această calitate, care poate fi şi a altora, dar trebuie asumată public, îi critic, spune el, pe cei despre care cred că au greşit faţă de mine sau faţă de conştiinţa lor. După cum prea bine ştim, un scriitor adevărat este nu doar o conştiinţă subiectivă, ci şi una publică. În acest sens, scrisul şi gesturile lui aparţin şi lumii care-l include, iar caracterul care îmbracă actele sale nu ne poate fi indiferent.
Într-un punct anume, însă, nu pot fi de acord cu Paul Goma. În Scrisuri III (Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2014), Paul Goma cade pradă amărăciunii şi emite o profeţie-pastişă, în genul celor făcute de profeţii veterotestamentari, acei mânioşi ai Domnului care nu mai credeau că dreptatea şi binele pot reveni pe pământ în timpul vieţii lor. Aşa face şi Goma, care declară ultimativ: „Aştept să dispară toţi cei ce aveau, la ’89, mai mult de 25 de ani: cam prin anul 2025 tinerii de atunci vor putea să se gândească la un nou început; ca în Biblie, să treacă 36 de ani de la Ieşirea din Robie, să moară toţi robii – abia de-acolo-ncolo să se poată face ceva cu urmaşii robilor din tată-n fiu trăitori pe aceste meleaguri”. Cioran era mai îngăduitor: toţi cei de peste 30 de ani meritau bătuţi la tălpi în piaţa publică...
Aveam 27 de ani când a căzut comunismul şi nu ştiam mare lucru despre Goma şi despre crimele regimului care se drapa triumfalist în binefăcător al oamenilor. Nu toţi putem fi Paul Goma, dar cu toţii putem judeca faptele unui regim care „a plantat pe spinarea fiecărui român o piele de iepure” (Petre Ţuţea), un regim care venea după un război care îngenunchease ţara, după 30-40 de ani de regim aşa-zis democratic, cu hibele sale enorme pe care le denunţase un Panait Istrati, şi după altă sută de ani în care un regim fanariot (veacul de tină, cu expresia lui Eminescu) schimbase firea poporului român. Cei care nu cred în această înlănţuire istorică, unde zalele stau pe grumazul bietului român, pot consulta eseurile morale ale lui Petru Creţia, cu formidabila rezoluţie a marelui cărturar din eseul Ticăloşii: dezastrul social şi moral s-a produs în două perioade din istoria noastră – secolul fanariot (1711-1821) şi jumătatea de secol comunist (1946-1989).
Nu vreau să cred că Goma are dreptate aici – nu poţi arunca oprobiul, nu-ţi poţi transfera obida asupra unei ţări întregi. Un singur individ, oricât de excepţional ar fi el, nu poate judeca popoare. Curios, şi Horia-Roman Patapievici, un spirit care nu poate fi considerat afin cu Goma, în ciuda unor inflamări ale sale de juneţe, a emis cândva o sentenţă similară: să treacă generaţia aceasta malformată de comunism şi totul va reveni la normal. Nu va reveni, domnule Goma, substanţa neamului este tarată (nu-mi place termenul, dar defineşte un fenomen) de ceva mai multă vreme, cum constată, aproape cu melancolie, niciodată furibund, Petru Creţia. Răul vine de departe în istorie, în vremurile noastre a fost doar perfecţionat. Trebuie să mergem înainte cu acest popor, din care facem şi noi parte, şi să credem că virtuţile vechi pot fi resuscitate, iar apucăturile proaste eradicate. Dar să treacă o generaţie, să moară pentru ca totul să fie reluat da capo – nu cred, e o amăgire căreia, iată, îi cad pradă spirite alese. Cine va educa acea generaţie, ca noi să credem că nu va avea aceleaşi apucături ca ale precedentei? Cine garantează că binele va predomina după 2025?
Şi Paul Goma a militat pentru aceste idealuri, devenite norma curentă în ţări ale Europei. Pentru asta, pentru lupta împotriva veacului ticălos, Paul Goma binemerită de la poporul român. Deocamdată, poporul e în altă dimensiune. Dimensiunea Goma încă mai aşteaptă să fie realizată.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul