Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O „teorie“ a istoriei literaturii române

        Dan Cristea




Cred că nu puţini literaţi români ar subscrie la criticile şi nemulţumirile pe care Eugen Negrici le exprimă în cartea sa cu privire la modul cum trecutul şi prezentul literar românesc sunt reprezentate, în genere, în istoriografia literară, în studiile de specialitate sau în manualele şcolare. Istoria literară, ca şi critica au cultivat adeseori, ieri, ca şi astăzi, o imagine a fenomenului literar românesc idealizată, triumfalistă, dictată mai degrabă de dorinţa interpreţilor decât de principiul realităţii. Or, cum ştim din Freud, dorinţa, fără priză asupra realităţii, se converteşte în fantasme şi miraje. Aşadar, s-au importat în istoria literară de la noi concepte, mişcări şi curente parazitare, nejustificate de harta propriu-zisă a literaturii române. Cum comentează Eugen Negrici, „nici unei literaturi naţionale nu-i strică un curent în plus, pe o panoplie, care să sugereze diversitatea”. S-a inventat cu râvnă, mai mult decât s-a recitit şi analizat. În loc de o lectură lucidă, „la rece”, constatativă, s-au creat, în schimb, mituri şi tabuuri, s-au emis teze false, aiuritoare, cum ar fi cea a „explicaţiei rasiale” (G. Călinescu) sau, mai aproape de noi, cea a „normalităţii literaturii sub comunism”, au perseverat credinţe, iluzii şi ierahii nerevizuite, s-au supralicitat perioade literare, opere şi autori, s-au emis evaluări exorbitante şi s-au întreţinut deliruri de superioritate creativă naţională.


Experienţa personală, a fiecăruia, ne îndreptăţeşte astfel la nedumeriri şi interogaţii în ce priveşte felul cum e receptată istoria literară, dar şi contemporaneitatea scriiturii, nedumeriri şi interogaţii în ce priveşte ”canonul”, metodele şi proiectul istoriografic, periodizările, ierarhiile, extinderile şi limitările corpusului. M-am întrebat, printre altele, de ce istoria literaturii române ar trebui să înglobeze şi scrierile religioase, în limba slavonă, de vreme ce o definiţie simplă ne spune că istoria naţională a unei literaturi înseamnă ansamblul operelor cu intenţie artistică scrise în limba respectivă. Mă uit, şi nu întâmplător, într-o istorie-antologie a literaturii americane (primul volum, inclusiv Walt Whitman) şi sunt uimit, prin comparaţie cu ce se petrece la noi, de simplitatea compartimentărilor şi a periodizării: „Literatura Americii coloniale”, „Literatura raţiunii şi revoluţiei”, „Epoca romantismului”. Atât şi nimic mai mult. La fel, continuându-mi amintirile de student-filolog, trebuie să mărturisesc că am avut probleme cu învăţarea curentelor literare (semănătorismul, poporanismul, gândirismul), aşa cum apăreau ele în cursurile lui D. Micu şi Ov. S. Crohmălniceanu, şi, mai ales, în privinţa relaţionării unor mari scriitori cu aceste curente. Totul mi s-a părut şi mi se pare stufoas, un exces de terminologie, exces pe care îl detectez, la altă scară şi în alte domenii, şi în câteva recente istorii şi panorame literare contemporane. Literatul român, cum observă şi Negrici, suferă de obsesia verdictului, la care aş adăuga şi obsesia ierarhizării. Sunt, în genere, de acord cu numeroase poziţii susţinute de autorul Iluziilor literaturii române, din care aş enumera câteva. De pildă, împotrivirea la teza falsă a fiinţării unui Umanism, a unei Renaşteri şi a unui Baroc în literatura română veche, veştejirea tezei nesustenabile a preromantismului românesc, critica ideii transformării câtora note stilistice într-un concept operabil (balcanismul literar). Cititor al marxist-hegelianului Fredric Jameson, despre care am şi comentat la timpul potrivit (Postmodernism or, The Cultural Logic of Late Capitalism), mi se pare, ca şi lui Negrici, greu de acceptat ideea unui postmodernism teoretic românesc, apărut odată cu scriitorii optzecişti în deprimanta şi izolata Românie ceauşistă. S-au putut fireşte prelua tehnici narative, teme şi motive (pastişa, parodia, ironia şi autoironia, melanjul scriptural, agonia ideii de literatură), dar nu şi fundamente teoretice. Postmodernismul nu înseamnă exact părăsirea, lăsarea în spate a modernismului, ci poate fi şi un pre-modernism. Mai simplu spus, nu cred că modernismul şi-a îndeplinit toate obiectivele în literatura română. Dimpotrivă, prin el, mai rămân multe poziţii de cucerit pentru scriitorul autohton.


Cartea lui Eugen Negrici intră destul de greu în materia demonstrativă, în nebuloasa „iluziilor literaturii române” (o carte a lui Terry Eagleton, din 1996, poarte titlul de Iluziile postmodernismului). Se simte faptul că e o carte compusă treptat, din idei care vin şi se adună, având la bază, întâi, o lungă serie de articole publicate în „România literară”, pe parcursul a mai bine de un deceniu, sub rubrica Simulacrele normalităţii. Articolele, ne spune autorul, alcătuiau „un fel de repertoriu al energiilor pierdute, al erorilor generalizate, un ghid al prejudecăţilor literare contemporane, al obsesiilor, al falselor concepte, al clişeelor, superstiţiilor şi viziunilor eronate ale istoriilor literare”. Astfel, prima parte a cărţii apare mai mult ca o critică a „criticii de întâmpinare”, războindu-se, în special, cu atitudinea „pioasă”, exesiv de concesivă, din care lipseşte tocmai spada spiritului critic, a unor interpreţi contemporani care supralicitează, din motive diverse, dar de înţeles până la urmă, opere şi autori, perioade (literatura interbelică mai cu seamă) şi „generaţii de creaţie”. E vorba, în fond, de „micile şi marile păcate” ale unei critici, când timorate, când interesate, când în căutare de protectori (figuri marcante ale literaturii scrise sub comunism), când, pur şi simplu, orbite de strălucirea obiectului activităţii critice. Printre cei protejaţi se află şi unii scriitori de-abia recuperaţi după exilul intern sau extern, provocat de ceea ce autorul numeşte „marele progrom al cărţii româneşti din primii ani ai comunismului terorist”. Aceştia sunt, în limbajul de extraordinară plasticitate al autorului, „larii recuperaţi”, cei „anevoie readuşi în cetate” şi, drept urmare, supuşi zeificării critice.


De aici începe „împachetarea” observaţiilor critice ale lui Eugen Negrici, observaţii, în genere, lucide, de bun simţ şi aplomb polemic, cu privire la trecutul şi prezentul literar autohton, într-o „teorie”, născută a posteriori, a istoriei literaturii române, capabilă, conformă susţinerii autorului, să proiecteze „realitatea psihologică a unei literaturi care a trebuit să supravieţuiască în aerul toxic al unei istorii nenorocite”. În viziunea antropologică şi psihanalitică pe care o adoptă Negrici, literatura, prin urmare, reflectă „starea conştiinţei naţionale şi procesele mentalului colectiv”, dar şi, prin capacitatea ei de a răspândi mituri, „determină o anumită configuraţie a mentalului românesc”. Mituri, trase din domeniile istoriei şi politicii, din istoria mentalităţilor, pe de o parte, complexe, frustrări, tabuuri naţionale, pe de altă parte, acestea decelabile în neputinţele, orbirile şi nevolniciile spiritului critic, de ieri şi de azi, sunt ţesute ingenios de către autor într-o „poveste”, într-un „story”. Impulsul protector, care ar proveni din „sentimentul uneori difuz, alteori concret – al primejdiei prezente sau viitoare” ne împinge să percepem sau să gândim inconştient fiinţa literaturii române ca pe o fiinţă fragilă, aşa cum este şi fiinţa naţională. Teama de a nu o pierde, în clipele de ameninţare, de ruptură, de „istorie nenorocită” a naţiunii, ne face s-o idealizăm, să exagerăm cu solicitudinea în jurul ei, să supralicităm valoarea cărţilor care o compun şi personalitatea unora din cei ce ce le scriu. Privim la aceste repere ca la un Fantômas , ca la erou de western, ca la Superman, într-un cuvânt, ca la Omul Salvator sau Providenţial al mitului. În general, ni se atrage atenţia, impulsul protector pare să acţioneze la nivelul fondului (obsesii tematice, motive, atitudini tradiţionaliste) şi al ideologiilor literare. „Story”-ul pe care îl deapănă Eugen Negrici ne demonstrează că nu numai istoria (implicit istoria literară) se desfăşoară, cum ne arată Hayden White, pe un fir epic fictiv, pe o „punere în intrigă”, dar şi „teoria” născută în jurul istoriei literare. Fac o paranteză pentru a spune că şi în Istoria …lui G. Călinescu, spiritul creator autohton, intemporal şi fundat pe un transcendent sangvin, e ameninţat, aidoma ciobănaşului din Mioriţa, de duşmani, aceştia veniţi, fireşte, din afara rasei.


Un alt impuls detectat de analist, cel compensator, ne-ar influenţa, în general, reprezentarea trecutului literaturii române, fiind responsabil atât de „obsesiile nobiliare” ale istoriografiei literare româneşti (vechimea, continuitatea, unitatea şi procesualitatea), cât şi de aspectele formale, acolo unde „literatura română manifestă pulsiuni stilistice novatoare şi un evident apetit modernist şi avangardist (explicabil prin sentimentul constant al retardării)”. Prin mecanismul psihologic al compensării, înţelegem faptul că un subiect reacţionează la un complex prin căutarea de activităţi valorizante (l-am putea găsi astfel în complexul parvenitului, care prin orice face caută să-şi răzbune originea umilă). Aşadar, în acest caz, istoriografia şi literatura română ar reacţiona la presupuse complexe identitare (naştere târzie, defazări şi desincronizări, complexe de provincialism şi inferioritate) printr-o arheologie protocronică, prin invenţii de concepte, ca şi prin diversificari artificiale, capabile să dea senzaţia de bogăţie a patrimoniului. Ne supravalorizăm literatura tocmai din pricina complexelor induse de literatură. Metoda psihanalitică e, de fapt, ea însăşi o arheologie mitizantă a subiectului. Când se doreşte, ea se poate transforma şi într-un mijloc facil (observă Leiris) de a face din orice subiect un soi de Oedip tragic.


Capitolul acesta, al impulsului compensator, este de departe cel mai interesant, dar şi cel mai provocator din întreaga lucrare. Reducând lucrurile, „story”-ul propus de Eugen Negrici se bazează pe bătălia dintre două personaje, dorinţa şi realitatea, termenii freudieni constitutivi ai personalităţii umane. În viziunea autorului, literatura şi istoria literaturii române (dorinţa) se află în perpetuă confruntarea cu factorii extrinseci lor (Istoria, realitatea). Miza luptei este impunerea autonomiei esteticului într-o înfruntare, de-a lungul timpului, a „esteticului cu nonesteticul”. Pentru a înţelege, aşadar, istoria literaturii române e nevoie de a păstra în minte această perspectivă marţială. Cartea lui Negrici nu iese din mit, ci se adaugă lui.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul