Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un Nobel ratat

        Gabriela Banu

Când s-a trezit, a tresărit: şoarecele era tot acolo. Îşi găsise culcuş în papucul drept şi la prima lui mişcare a deschis ochişorii negri şi iuţi şi l-a privit cu atenţie: trebuia să se ferească? Sau nu? Seara precedentă fusese o pană de curent în bloc şi el venise pe bâjbâite – bricheta i se stingea mereu de la adierea vântului şi cu mare greutate a reuşit să descuie uşa apartamentului. A găsit lanterna cu care se juca nepotu-său de câte ori venea pe la el, a aprins-o şi – în conul de lumină care a măturat colţul bucătăriei – a zărit un şoarece. A focalizat şi l-a surprins în două lăbuţe, cu „braţele” lipite în semn de rugă. „Ei asta-i! Ce cauţi tu aici? Ia să ieşi pe unde ai intrat – să n-avem vorbe!...” Şi-a pus ceva de mâncare şi privind animăluţul i s-a făcut milă – i-a dat şi lui din mezelurile care-i serveau drept cină. Apoi s-a culcat.
Şi iată că dimineaţa l-a găsit tot acolo. Hm!... Sorin s-a dus desculţ până în bucătărie, apoi a luat fiecare încăpere la rând şi a mai verificat o dată toate geamurile şi uşile, dar n-a descoperit pe unde ar fi putut intra. Nu, odată cu el nu se putea, a fost atent... A oftat dezamăgit, a luat o pungă cu cereale şi o farfurioară şi i-a adus micul dejun. „O să-ţi spun Hannibal. Ai cucerit apartamentul precum acela, acum trebuie să convieţuim. O vreme. Până-ţi găsesc un rost, sau stăpânul, sau pleci după vreo şoricică, sau... poate rămâi cu mine” – ochişorii negri s-au înveselit brusc, „acum însă trebuie să lucrez. Să profit de faptul că e duminică şi nu mă duc la redacţie. Mai am puţin şi volumul de proză scurtă e aproape gata.” Uitând că abia se sculase şi nu-şi făcuse tabieturile de dimineaţă – duş, bărbierit, cafea – se duse la etajera cu dosare şi luă unul la întâmplare.
Descoperi un dosar negru, prăfuit, plin cu... oh, Doamne! Cine-a scris toate lucrurile astea? Nu se recunoştea – erau fraze suple, cuvinte... da, potrivite, nu ca la Arghezi, dar totuşi potrivite cu situaţia de tânăr îndrăgostit, incandescenţă pură. Ia uite aici: „el a găsit, în vreme ce ea încă mai caută... Se caută pe sine, îşi caută viitorul, scormoneşte după trecut şi se luptă cu aparenţele, cu felul în care ceilalţi o percep...” Dar ia uite ce chestie! Tare m-a impresionat Ionesco... „Panseul” ăsta ar merge să-l pun în gura lui Cercelescu, personajul meu infatuat care ţinteşte postul de ministru al Culturii sau, în „cel mai rău caz”, al Educaţiei...
Şi citi cu glas tare: „Toată lumea spune că Eugen Ionescu este un non-conformist şi, dacă priveşti viaţa la microscop, eşti de acord cu asta: a rupt cutumele dramaturgiei şi scrisului, dar mai ales ale gândirii. Însă eu cred că a reuşit doar să creeze o linişte relativă a fiinţei sale după ce a oferit lumii imaginea desperantă a mecanismelor – biologice?, de Alzheimer?, inclusiv a angrenajelor sociale de perpetuum mobile, acţionând la nesfârşit asupra existenţei umane. Omul se supune la infinit, e mereu sclav, fie al mentalului degradat care simbolizează adânci traume sociale, fie al gesturilor repetitive la infinit. Ce face Ionesco este descrierea unui mecanism, numai că acest mecanism este uneori însăşi moartea, coborârea pantei umane până în neant. Şi atunci, la ce bun non-conformismul, nesupunerea faţă de reguli? Să fii un răzvrătit împotriva unor reguli – mecanisme şi ele – până ce uriaşul angrenaj numit disoluţie, dispariţie, eterizare, adică moarte, te va fi supus? Iată absurdul ionescian. Iar viaţa merită s-o trăieşti doar atunci când pui între paranteze sfârşitul, ceea ce face şi Eugen Ionescu: el nu vorbeşte despre sfârşit, vorbeşte despre degradarea din timpul vieţii, care şi ea se repetă la infinit, sclavă a altui motoraş, acela al «mirabilei seminţe» care încolţeşte mereu”...
De lângă papuc se auzi un chiţăit, Sorin se întrerupse şi văzu şoarecul încercând să se facă înţeles. Ce voia? Ieşise din ascunziş şi se suise pe masă, lângă tastatura calculatorului. Chiţăia insistent. Sorin, buimac, dădu drumul la calculator şi văzu – minune sau oroare? – că şoricelul ţopăie pe tastatură, deschide Word-ul şi... scrie ceva! „Mecanismele biologice. Studiu. Nu e cum spune Ionesco.”
Sorin a crezut că visează – cam băuse cu o seară înainte, oare am halucinaţii? Mi-a spus mie Sandra că s-ar putea să dau de dracu’... S-a depărtat de calculator şi, amintindu-şi că nu intrase încă sub duş, se duse la baie, începu să cânte în timp ce-şi făcea toaleta, încercând să uite scena din încăperea de alături. Apoi, fără să privească spre birou, ieşi cu capul în jos şi se duse puşcă la bucătărie, repezindu-se la aragaz, la ibric, la cafea...
Se limpezise, dar rămăsese cu o teamă – oare chiar văzuse şoarecul la calculator? Se ridică încet şi porni tiptil spre sufrageria-dormitor pe care o garsonieră aşa de micuţă i-o putea oferi. Hannibal inspecta încăperea; l-a privit iar − cu ochi zâmbitori? – şi s-a oprit într-un colţ. Sorin se duse drept la calculator şi privi pe ecran – mesajul încă mai era acolo...
– Va să zică aşa..., mormăi el. Te pricepi la mecanisme biologice... Şi la mai ce? Nu, reformulez mai restrâns: la literatură te pricepi? La iubiri neîmpărtăşite te pricepi? La politică?... Îţi citesc ceva – când vrei, mă opreşti. Uite, am scris ceva pentru că sunt foarte îndrăgostit – de cine nu trebuie, desigur...
Îşi drese glasul şi luă un caiet de pe birou. „Chinurile unei iubiri trădate”, citi el. „Mi-a spus că îi este dor. Nu că-i este dor de mine. A vrut să-mi mai oblojească rana? A fost simplă politeţe sau, poate, milă? Acum, că se afişează cu Octav peste tot, cuvintele astea au fost ca o oază de linişte sufletească peste sufletul meu răscolit, arat de plugul durerii. Aş fi fost capabil să fac orice, inclusiv prostia vieţii, dacă ar fi fost să-i spun tatei, el aşa ar fi apreciat-o – aş fi fost în stare să mă înregimentez politic! Eu, crescut în ideea că de partidele politice să nu te apropii pentru nimic în lume, eram gata să mă alătur ei şi crezului ei, care, sunt sigur, peste câtva timp mi se va părea odios şi mai ales se va schimba”...
Hannibal se aşezase lângă tastatură şi – cu lăbuţele din faţă − alerga pe butoanele negre cu o agilitate uimitoare. „Uit-o. Face politică periculoasă. Azi cu unu, mâine cu altu, la fel şi dragostea”. Se uită la Sorin, apoi adăugă: „dacă iubeşti ca nebun, şterge ce am scris”.
– Nuu, a trecut, adică aşa cred... Ştiu şi eu că, dacă a ajuns în ABCD, partiduţul ăsta de buzunar, n-o să rămână acolo, nu ştie ce e fidelitatea – nici în dragoste, nici în politică... dar tare m-a durut când eram iubiţi şi, dintr-o dată, ea m-a părăsit şi a început să-i dea târcoale şefului... Eh, ce mai contează, hai să vorbim despre ceva mai important: uite, acum pregătesc o carte, n-am somn din pricina asta, vreau să revăd şi lucruri scrise mai demult, poate mă ajuţi – şi zâmbi ironic: dacă şi la asta te pricepi, m-ai făcut praf...
M-am gândit să recuperez tot ce merită, cu ochi critic, ca şi cum aş citi un autor care a murit acum nişte veacuri, ca şi cum aş intra în pielea unui om de litere – scriitor, cercetător, critic, editor – care găseşte manuscrisele. Îţi place ideea?, luă iar foile în mână şi continuă:
„Dar ce mă miră e altceva: cum am putut fi atât de diferit într-o singură viaţă? Altfel scriam acum nişte ani, altfel mă purtam... Acum sunt magister, senior editor la revistă, sofisticat de nu mă înghit prea mulţi, poate cam aspru cu prostia şi infatuarea... Dar unde este nebunul de iubire, îndrăgostit de frumuseţi simpluţe, capabil să intre prin spate imediat ce soţul ieşea pe uşa din faţă, şi mai ales acela de care m-am despărţit recent: nechibzuitul care dădea mai mult decât primea acelei fiinţe pe care o considera extraordinară – blondă, veselă, zăpăcită, impulsivă şi... trădătoare!
Hannibal scrise: chiar aşa? Unde e trădătoarea?
– Ei, prostii, cine mai ştie?, ocoli el răspunsul. Dar, ia spune, tu n-ai fost îndrăgostit niciodată? Eşti minor sau major?
A aflat că era „foarte” major şi că fusese de multe ori îndrăgostit, niciodată trădat – vezi, la şoareci o funcţiona fidelitatea mai bine ca la oameni –, dar acum „nu interesează subiectul”...
Se făcuse ora zece şi Sorin se uită speriat la ceas: aoleu, azi avem şedinţă de redacţie d-aia mare, trebuie să fug! Ba nu – e duminică... Dar mă duc până la piaţă. Tu fii cuminte pe aici – ce să-ţi las de ronţăială? Ia toate cerealele astea, îţi mai aduc şi-ţi las calculatorul deschis, să nu te plictiseşti – şi ieşi val-vârtej.
A făcut cumpărături, a căscat gura la „Târgul tradiţional” – uitase că acasă avea un „musafir” – şi s-a oprit, după obicei, la terasa din colţul străzii. S-a aşezat, a cerut „una mică” şi deodată apare vecinul Popescu, biologul, cu părul vâlvoi şi hainele atârnând ca pe un gard. Toţi ştiau că era o somitate, dar era ocolit de vecini, nu vorbea cu nimeni, nu prea saluta, un tip ciudat, îşi spuse Sorin. Se duse glonţ la chelner şi-l luă din scurt:
– Ia spune, pe aici aveţi şoareci?
– Nu, domnule, cum se poate! În fiecare lună vine deratizarea – la noi e farmacie, niciun pic de resturi, de gunoaie...
– Bine, bine – i-o tăie Popescu – dar poate că ACUM, în ultimele două zile, să fi apărut vreunul...
– N-auzi, domnule, că n-avem niciun şoarec? Ce te-a apucat?
– Uite ce e: eu am un şoarec – şoricel, îşi piţigăi glasul încercând să pară afectuos, cu totul altfel decât era. Şi mi-a dispărut de acasă... ţin foaaarte mult la el, îţi dau recompensă dacă mi-l înapoiezi, te plătesc în euro!
Băiatul râse şi spuse: bine, dacă-l văd, pun o cratiţă pe el şi vă anunţ, lăsaţi-mi un număr de telefon...
Sorin asculta cu interes conversaţia, dar se făcea că tot soarbe dintr-o doză de bere... Popescu l-a văzut şi a venit la masa lui, aşezându-se neinvitat. A intrat direct în subiect:
– N-ai văzut, vecine, vreun şoarece prin bloc... sau la dumneata?...
Sorin s-a blocat, dar a reuşit să se prefacă: nu, de ce întrebi, domne?
– E din laboratorul meu..., dar Sorin îl ia repede: adică ai laborator la noi în bloc?
L-a intimidat – ce bine! Popescu răspunde repede, încurcat:
– Nuu, l-am adus pentru o zi ca să observ nişte reacţii şi a dispărut... Trebuia să-l duc înapoi azi..., Costele, una mică!, încercă el să abată discuţia.
Au ciocnit, au vorbit despre vreme şi, după ce biologul a mai luat una mică şi încă una, că era supărat – spunea el –, Sorin a adus iar vorba despre şoricel. Şi ce reacţii studiezi matale pe animăluţul ăla?
– Eee, o întreagă poveste... Am muncit ani întregi ca să descopăr o combinaţie moleculară..., nu pricepi dumneata... eram aproape să creez şoarecul nemuritor, tinereţea fără bătrâneţe, domne!
– Cuuum?, Sorin rămăsese cu gura căscată. Pe bune? Este posibil aşa ceva?
– Eu zic că da, dar dacă n-am şoarecul... Şi e dat dracului, ştii? Combinaţiile pe care i le-am făcut i-au dezvoltat şi creieraşul şi mi-a făcut nenumărate pozne. Și acum cred că fuga lui este tot aşa ceva... Şi ce aproape eram de Nobel!, suspină Popescu.
– Dar stai puţin – ai studiat TOATE implicaţiile, toate aspectele?
– Ascultă, vecine, nu mă lua pe mine cu chestii răsuflate, ştiu că, în caz de reuşită pe şoareci, trecem la oameni şi, în caz de reuşită la oameni, umplem Pământul de n-o să ne mai încapă. N-ai auzit că e unul care vrea să încerce transplantul de cap? Dacă până aici s-a ajuns... Eu... dacă obţin un şoarece cu un creier superdezvoltat, terminăm cu toţi paraliticii, autiştii şi ţicniţii cu certificat de pe lume... Iar dacă-mi iese chestia cu tinereţea veşnică, îţi dai seama? Mă umplu de bani de la toţi miliardarii octogenari!
Sorin îl întrerupse: dar dumitale o să-ţi faci tratamentul?
– Mie?, părea că nu se gândise la asta. Mai încolo, peste vreo douăzeci de ani, ca să vedem efectele secundare, he-he, râse el mânzeşte. Şi continuă: cum îţi spuneam, coadă or să facă miliardarii la mine... Asta pentru început, că pe urmă or să vină guvernele să mă plătească... Şi uite-aşa n-or să mai aibă loc pe planetă... Dar ce-mi pasă mie? Când au creat bomba atomică le-a păsat? Ştiinţa e deasupra „implicaţiilor” – se încălzise şi vorbea fără oprire. Dar toate au un sfârşit: o să aibă grijă Dumnezeu să ne trimită o molimă ceva şi ne potoleşte – dar DUPĂ ce iau eu Premiul!, strigă şi adăugă imediat: când îl găsesc pe şoarecul blestemat, nu-l omor, dar o să-l tortur de n-o să mai ştie de el! Îl înfometez! Îi rup un picior, ca să nu mai fugă! Îl droghez suplimentar – cât să nu moară, retractă el. Să-l învăţ minte!
Sorin încercă să-l calmeze – hai noroc!, o să-l găseşti..., eu plec, că mâine am o zi grea...
Se sculă de la masă şi o luă spre casă – dar tare ar fi vrut să vadă dacă nu cumva îl urmărea... Nu, reuşi să grăbească pasul la intrarea în bloc şi se repezi pe scări fără să mai aştepte liftul. Intră repede, încuie cu toate încuietorile şi strigă încetişor: hei! Hannibal!
Şoricelul chiţăi din faţa calculatorului, pe care scrisese: salut!
– M-am întâlnit cu taică-tu, biologul...
Hannibal se sperie – făcuse ochişorii mari şi începuse să tremure. „nu tata. un nenorocit. bate, pedepseşte. Nu mă duce la el! face injecţii rele”.
– El ştie că tu scrii, că înţelegi, că răspunzi ca un om la toate?
– Nu tot. Nu arătat – scris ca să învăţ, da ştergeam. nu vorbesc cu el – e rău.
Sorin se perpelea: să fie cu ştiinţa sau cu şoricelul, cu lumea noastră aşa cum e lăsată de la Dumnezeu? Popescu era un nebun, dar un nebun genial – oare nu greşea punându-i beţe-n roate? Dacă descoperea ceva în beneficiul omului... NU! Trebuia să fie în beneficiul Naturii, omul avea destule la nivel planetar: cel mai feroce prădător terminase cu sute de specii, otrăvise aerul, apa... Ca să nu mai vorbim că beneficiarii ştiinţei şi genialităţii popesciene erau tot îmbuibaţii – miliardarii, statele super-dezvoltate... Cine se milostivea de bolnavii Africii sau ai ţărilor sărace? Acolo nu era suferinţă? Păi sigur, îţi dă mâna să vorbeşti aşa – nu ai optzeci de ani şi nu eşti paralitic, dar dacă ai fi?
„Şi dacă aş fi. Mi-aş duce crucea. E împotriva Creaţiei, a Ceasornicului Lumii, aşa cum l-a gândit Dumnezeu. Doar ca să ia Popescu Nobelul – dacă asta aduce nenorocirea Lumii?” Nu avea încredere în onestitatea biologului – îl văzuse nebun, avid de glorie, era departe de a fi studiat totul în aşa fel încât să nu distrugă cine ştie ce parte a naturii, câţi oameni, poate viaţa însăşi... Şi pe urmă, prinsese drag de zăpăcitul cel mic – o minune a ştiinţei, Popescu ar fi putut să se mulţumească cu atât, dacă s-ar fi purtat mai bine cu bietul micuţ, acela nu i-ar fi ascuns atâtea...
– Uite cum facem: stai aici cuminte, eu îţi aduc de toate şi, când o să vrei să „evadezi” – cum ai mai făcut-o −, eşti liber să pleci, numai să fii atent să nu-i pici în labă iar... Acum ia colea nişte brânză şi pe urmă vino să mă asculţi şi să-mi spui ce crezi.
A început iar să răsfoiască dosarul negru, dar l-a pus deoparte şi a scos din buzunar nişte foi „proaspete”.
– Asta am scris-o azi, dar noi la revistă nu avem voie să facem politică – suntem culturali, deh! –, dar mă frigea pixul şi am notat „Blestemul Leanei”... Tu nu ştii cine a fost Leana, dar... în fine... O să leg textul tot de arivistul meu care vrea să ajungă ministru.
„Dezastrul din învăţământul românesc îşi arată colţii. Cal-măgarului format dintr-un partid de dreapta şi unul de stânga i-a ieşit la vot moţiunea şi dă jos guvernul! Veselie mare, hai să facem noi un guvern cum n-a mai fost. Şi, într-adevăr, n-a mai fost... Pentru că – drăcie, nene! – cum numeau un ministru, cum rezulta că-şi „umflase” CV-ul cu diplome false sau şi mai rău. Aveau patalamale în regulă, dar eliberate pe baza unor lucrări... plagiate! Şi desemnatul Mânz, şi desemnata Piscupescu, şi numitul Cercelescu, până şi şeful, deh!
Dar ce mă mir eu ca prostul? Prin anii ’70, „alfabeta” Leana şi-a comandat diplomă de bacalaureat, diplomă de licenţă şi de doctor în chimie; de atunci, şi mai ales după marea Revoluţie, învăţământul a devenit un stabiliment de prostituţie educaţională care a crescut într-un an cât zmeii în şapte: facultăţi private care au la studii indivizi venind cu vreo 4.000 de euroi în sacoşă şi-şi iau TOATE examenele, pentru toţi anii de studiu într-o singură zi”...
Hannibal chiţăie şi scrie: popescu profesor aduce bani mulţi acasă.
– O fi leafa lui, măi Hanni! Dar, uite, mai bine lăsăm învăţământul, îţi zic alta, să-mi spui ce crezi – dar să nu-l mai pomeneşti pe Popescu! Asta o s-o pun în discursul de învestire a lui Cercelescu, făcut, desigur, de consilierul lui: „Limba română a sărăcit. Trebuie să luăm toate măsurile pentru a ne păstra limba cea bogată pe care nici mass-media n-o mai cunoaşte. Un exemplu: toate femeile sunt „doamne”. Nu mai există „coană mare”, „cuconiţă”, „lele”, nici „madam”, nici „duduie”. Te duci la piaţă şi o întrebi pe precupeaţă, „Doamnă, cât e spanacul?”. La televizor vezi cum „O doamnă din Galaţi – şi ţi se arată o reprezentantă a unei clase recent îmbogăţite, grasă şi cu fuste creţe –, această doamnă, deci, şi-a pus silicoane”.
– Îmi place cu cuvinte puţine. învăţ mai repede. dar voi scriitorii...
– Bine, hai la culcare atunci – îţi place papucul drept culcuş?
A trecut o săptămână şi Sorin a început să se obişnuiască cu oaspetele lui şi să converseze cu el vrute şi nevrute. La revistă lucrurile mergeau greu cu sponsorii, greu cu colaborările, dar ei încă mai rezistau. Se auzise că patronul era membru al unui partid important care avea reprezentanţi în primărie... Făceau în fiecare săptămână şedinţă de redacţie serioasă, ca la carte, dar în ziua aceea şedinţa începuse, iar el ajunsese târziu... Intră uşor, se aşeză într-un colţ sperând că nu l-a văzut nimeni, deşi ochii redactorului-şef l-au mustrat acru, dar, când au ajuns la el, i s-a dezlegat limba, şi-a prezentat ideea pentru acel număr, a schiţat argumente pro şi contra ca să le închidă gura la toţi şi a reuşit: pagina de cultură avea să fie un „boom” − un interviu cu biologul Aristide Popescu, pe tema: Ştiinţă şi etică: cromozomul umanist.
Pe urmă, s-a aşezat la birou, ignorând-o pe fâşneaţa Delia care se juca iar cu inima lui. Îşi nota toate cele: „m-am încuiat în muţenie, nu mai vorbesc decât strict cât trebuie, asta la lucru, unde ea râde şi face bancuri cu ăla... O ţicnită – şi eu care am crezut c-o iubesc! Că am descoperit sufletul-pereche... De fapt, o s-ajungă o beţivă ordinară, dacă ea se fuduleşte că bea o sticlă de vodcă de un litru, singură, şi-i bagă sub masă pe toţi! Probabil că felul ăsta excesiv de a fi m-a interesat, acum cred, sper că nu m-a cucerit; sunt, de câtăva vreme, foarte cerebral când e vorba de lucruri importante... Dar nu pot să uit ce chestie gazetărească i-am făcut noului ei amor, şeful nostru cel de toate zilele, om însurat, cu copii şi principii – vezi, Doamne −, dar principiile merg numai până la zâmbetul Deliei... sau alte zâmbete... A fost plecat în Germania şi ne-a povestit că femeile erau de o punctualitate înspăimântătoare – aveau notat în agendă fiecare lucru, pe minute... Şi atunci i-am strecurat, întrebător şi parşiv: se zice că nemţoaicele fac amor de parcă ar citi ziarul..., iar el: aiurea, astea sunt prostii! Pe urmă a înţeles că s-a dat de gol, când am început eu să râd în hohote şi s-a luat şi el după mine, dar râdea numai chipul lui, sunt sigur, inima i se strânsese ca la un pui de găină, să nu cumva să se supere Delia, să audă nevasta... Ce-o fi acum în capul lui – i s-o fi coclit mintea de ură la adresa mea, dar nu arată..., gândeam eu, înainte de a mă cufunda în titlurile paginii mele”...
În seara aceea iar a întârziat – fusese cu nişte prieteni la „una mică” – şi când a aprins lumina s-a mirat că nu-l vede pe micul Hanni. L-a strigat, a aprins lumina în bucătărie şi pe hol şi numai într-un târziu a auzit un chiţăit înăbuşit. S-a luat după sunet şi l-a descoperit în dulap, sub cămăşile lui cele bune... Tremura.
– Ce faci aici?, hai la calculator să-mi explici.
Şoricelul scrise cât putea de repede: profu intrat în apartament tău. abia m am ascuns.
– Cum aşa?, se repezi la uşă şi cercetă încuietoarea: într-adevăr, fusese forţată.
Ce putea face? Dacă se ducea la poliţie, se descoperea povestea lui Hanni... Iar Popescu văzuse cu siguranţă strachina cea mică pe jos în bucătărie, semn că în apartament există un animal...
– Aici nu mai eşti în siguranţă pentru moment. Ăla o să mai vină şi până la urmă te găseşte, iar eu la Poliţie nu mă pot duce... Ştiu! Te duc la ţară, am o colibă – casă de vacanţă, nelocuită –, stai acolo, te faci că eşti şoarece normal...
Hanni scrise: nu. pisici multe. mai hoaţe ca popescu. gândim la noapte.
Când s-a trezit, şoarecele NU mai era acolo.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul