Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

VITRINA CĂRȚILOR

        Horia Gārbea

Liviu Capșa, Măști venețiene, Editura Timpul


Al șaselea volum de versuri al lui Liviu Capșa consolidează o operă de care trebuie să se țină seama. Optzecist ca vīrstă biologică și tip de sensibilitate artistică, Liviu Capșa a debutat relativ tīrziu (1993) cu poezie, dar și cu parodii izbutite la poezia īnaintașilor imediați. Astfel, prin volumul publicat recent, el ridică la cifra 14 un total meritoriu de cărți care-i poartă semnătura, īntīlnită adesea și īn cele mai prestigioase reviste literare, īn frunte, negreșit, cu Luceafărul de dimineață. Măștile venețiene pe care le poartă azi poetul au mai multă gravitate, surīsul lor e mai īnțelept și sarcasmul mai domolit. Din cīnd īn cīnd, pentru că nu poate altfel, poetul eliberează prin mască și cīte un enunț ironic. Față de volumul anterior, aproape monotematic (Un coșar la Paris, Tracus Arte, 2012), culegerea de față e foarte diversă. Cele două cicluri cuprinse, Măști venețiene și Pietre adānci, adună fiecare texte cu tematică felurită, unitare īnsă ca stil. Poemele sīnt elegii discrete, meditații mai curīnd sceptice asupra īnțelesului existenței și despre „măștile” − fie și venețiene – care oferă aparența, dar nu dezvăluie esența. Deși masca venețiană este un simbol al străvechiului carnaval, la Liviu Capșa ea este doar īnvelișul exterior, fața falsă care ascunde fizionomia reală, și nu are nimic cu balurile, cu desfrīnarea nopților din lagună și nici măcar din vreo romantică plutire cu gondola pe Canal Grande. Īn rīndurile pe care le dedică poeziei lui Liviu Capșa, pe ultima copertă a volumului, Marian Drăghici recurge la o metaforă foarte alambicată, vorbind despre un „declic metafizic frisonant, neliniștitor, benign ca o boare răbufnită peste haturi saturate de tihna īnserării” care ar caracteriza aceste poeme. Ce-i drept, la Veneția, din motive cunoscute, nu prea sīnt haturi (fīșii de pămīnt nearat īntre două parcele arabile), mai ales „saturate de tihnă”, căci orașul trăiește, mai ales īn timpul carnavalului, o stare de insomnie cronică și de excitație maximă, extinse săptămīni īntregi. Dar recuzita lui Liviu Capșa e īntr-adevăr bogată īn elemente terestre-agreste (păpădii, furnici, gīze, glugi de coceni, cīmp, ogor, islaz, pămīnt generos etc.), cele marine lipsind aproape complet. Veneția īmprumută poetului doar elementul „măștii”. Eul ultrasensibil al liricului nemīntuit simte nevoia să-și acopere vulnerabilitatea cu fizionomia fixă a măștii. Dar asta numai īn teorie, pentru că nostalgiile, tristețile, duioșiile, legate īn special de tatăl des evocat, trec spre noi cu ușurință. Spațiul rural e văzut ca unul blīnd și ocrotitor, chemător de amintiri pozitive. Dimpotrivă, orașul e agresiv, zgomotos, populat de glorii false și megafoane care emit găunoșenii. Excepție face, īn peisajul citatin refuzat, pierduta grădină din spatele Muzeului (fost al) Literaturii, īntr-un frumos poem dedicat lui Eugen Suciu. Poeziile lui Liviu Capșa se citesc cu plăcere, el știe să fie sărbătoresc, atractiv, iar cīnd īși pune masca melancoliei, cititorul empatizează din nou cu autorul. Pe scurt, un volum de citit și de recitit, un poet matur care oferă bucurii estetice.


Felicia Rușianu, Zāmbete, Editura Inspirescu, Colecția Poeții Secolului XXI


Multe mai rabdă și secolul XXI, mai ales pe poeții săi lipsiți de inspirație, īn ciuda numelui editurii. Ce-și face omul cu mīna lui, mai ales dacă e volum de poezie, e greu de contracarat! Anume, fiind īn redacția Luceafărului de dimineață spre prīnz, am primit vizita unei doamne foarte politicoase care mi-a oferit cartea ei cu dorința de a scrie ceva despre aceasta. Colegii pot depune mărturie că doamna, despre care coperta mi-a spus că se numește Felicia Rușianu, și-a căutat singură necazul! Putea trece liniștită printre „poeții secolului XXI” despre care habar nu am că există. Așa īnsă, trebuie să scriu că n-am citit demult asemenea acumulare de prostii īnghesuite musai īntre două coperți. Doamna poetă nu e īn stare nici măcar să rimeze. Are pretenții de prozodie clasică, dar nu poate păstra ritmul și măsura. Fiecare strofă este o emisie de tīmpenii cum nici īn coșmaruri nu poți īntīlni. Artistul e caracterizat astfel, ca īntr-o ghicitoare: „O ține-n plīns și īntr-o veselie/ Cīnd gongăne (sic!) e-o nebunie”! Chiar dac㠄a gongăni” figurează īn Dicționarul Șăineanu, nu e cazul să-l folosim neapărat īn legătură cu arta! Oricine ar fi citit poezie − cīt de cīt − și-ar fi dat seama că scrierile ei nu sīnt așa ceva și nu au nicio relație cu lirismul. Dar, probabil, doamna Rușianu nu a citit nicio poezie, dacă poate s㠄gongăne” nebunește: „Am iubit īntotdeauna/ Cerul, marea și cu luna/ Și am īnvățat să iubesc/ stelele ca pe poveștiˮ. După efortul de a păstra ritmul și de a rima primele două versuri, autoarea s-a simțit obosită, se vede treaba, și le-a lăsat pe următoarele două fără! Mai mult ca sigur, īn viața ei cotidiană, doamna Rușianu e o femeie cumsecade. Cīnd „scrie”, e o ucigașă īn serie pe care ar invidia-o Jack Spintecătorul, Ion Rīmaru și, mai ales, Bįthory Erzsébet. Am īntīlnit adesea persoane blīnde ca dr. Jekyll care, cum scriau, īl iveau pe odiosul Mr. Hyde. Doamna Rușianu e una din ele. Sīnt sigur că s-ar rușina să meargă pe Calea Victoriei īn pielea goală și călărind un struț. Ceea ce face īn poezie, fără urmă de jenă, e mult mai grav și o expune inevitabil batjocurii și disprețului. Cartea are – se putea altfel? − și o „recomandare” pe coperta a patra, oferită de Liliana Boian Terziu − ilustră semnătură! Din care aflăm c㠄Autoarea nu uită nimic din trecut pentru că acesta devine prezent și viitor”. Puțul gīndirii dnei Boian e suficient de adīnc, īncīt, dacă ar vrea să facă un bine literaturii, poeta Felicia s-ar arunca īn el. Oricum, cu un astfel de volum de Zāmbete, e dispărută pe veci.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul