Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezie americană contemporană

        Patrizia De Rachewiltz

 Traducere de Daniela Oancea și Viorica Patea



unde tu eşti numai ochi


Zâmbetul tău alb, ochii tăi migdalaţi de sfârşit de iarnă
sărutaţi
de buzele uşoare ale omului din lună.


Şarpe minunat, alunecos, chihlimbariu
pe dedesubt pleoapele tale sunt
nori argintii, ce plutesc numai pentru a se apropia.


Dacă ar fi cineva, o lumină mai slabă,
cineva care să poată auzi
şi rupe vraja umbrei,


te-aş duce către lumina cea mai îndepărtată,
către un portret de pe chipul tău
o amintire, cândva.


Coborând prăpastia, strălucirea spiralată
dincolo de timp, distanţă şi moarte, îţi urmez
ochii, înăuntrul visului tău.



nu eu, ci copilul


Fiul meu mi se pare ciudat, un pui de pasăre
pe care l-am aşteptat ca pe un amant.


Îmi îndepărtez privirea de mâinile sale fragile
care se agăţau odată de înăuntrul meu ca nişte coconi


mici. El e palid şi frumos, cu ochi
suspendaţi în depărtare.


Caută să se elibereze din strânsoarea mea timidă,
ca o pasăre adusă de vânturile reci


în pragul vetrei mele. Aripa lui frântă
târăşte şi goneşte privirea mea


plină de speranţă. O scânteie intensă, o sprânceană ridicată,
pumnul lui încleştat la auzul suspinelor mele.


Trebuie să-mi încrucişez braţele şi să-mi întorc faţa
către vânt, şi să privesc cum zilele mele


umplu absenţa gri din inima mea.
El vine la mine cu cuvinte rupte


şi dragostea mea se ridică, speriată de bucurie,
căzând ca notele fragile ale unei harpe.


Îngerul copilăriei m-a sărutat şi a plecat,
acum în faţa mea stă un bărbat. Trebuie să aştept


până când mă va lua de mână, dacă va răspunde
la vocea vieţii mele. Toţi acei primi ani


aplecaţi deasupra lui. Lasă-mi buzele să şoptească:
te rog, apleacă-te peste mine acum.



arată-mi calea


Asta este − absenţa ce urmează.
Molia morţii crescută lângă tine –


încăpăţânată, de culoarea noroiului.
O albeaţă pe ziduri ponosite care plâng.


Legătura strâns înnodată până la durere,
o frânghie trecută de două ori în jurul taliei –


gura fără ţipete din care se scurg platitudini
încolţită între „tu” şi „eu” –


Ce ne va despărți dacă nu moartea? Păzitor
al seminţelor, o amorţeală întreruptă, deschisă.


Zâmbetele tale mă pătrund în dimineţi
însorite. Am păşit într-o iluminare caldă,


îndelungată – Veghea înrădăcinată a
piscurilor îndrăzneţe sculptată în chipul tău palid.


O lună turtită mă acoperă cu mantia ei
ca pe un animal mic şi bolnav care se ascunde.


Oare renaşti dacă frumuseţea este nouă?
O scânteie solitară se revarsă. Se măreşte.


Cu seninătate lumina mă cuprinde şi pe mine.



suntem


faţă în faţă
mai fragili


lirismul
ochilor, buzelor, bărbiei −


în timp ce a da
s-ar putea transforma


în a lua
şi în timp ce a lua


devine a poseda.
Oare faţa mea


luminată într-a ta
e cea care străluceşte?


Sau a ta într-a mea?
Oare una este oglinda


şi cealaltă e înăuntrul ei?
O conspiraţie de gânduri


şi mâini subţiri
care-şi fac timp


în timp ce aripile noastre cad
şi ne lasă dezveliţi,


faţă în faţă
cu noi înşine.



ca nişte stafii


Primăvara asta e zi, acest Salzburg
minunat al minţii.
În costum verde de vânătoare, mergeai în faţă,
din ce în ce mai înalt, iar eu păşeam prin aer auriu.
Nasturi din os şi un corn de alamă
ce ţinea cerul la depărtare,
ceafa, conturul urechii tale,
pălăria cu pană. Braţele mele întinse, pline de dragoste.


Iarna asta e noapte, copacii
s-au uscat.
Prea devreme pentru a întrerupe cursul unei vieţi.
Ţipătul din spatele cuvintelor
a stins lumânarea. A rămas dâra de fum
azuriu. Ca o fantomă tu ai ţinut
ceea ce era mai trist din noi şi ai cerut
să fie linişte în întuneric.


Am deschis cu forţa vechea durere,
mâna ta, transparentă, mi-a atins uşor degetele.
O aură de singurătate acolo unde
încă se mai ţese acel mic miracol de primăvară.
Acum îmi fac curaj, ca pentru o cădere.
Trebuie să trasez un cerc perfect în gândurile mele
şi să mă trezesc acolo unde m-ai ştiut.


Aştept şi mă tem de nişte luni valsând,
care să mi te amintească.
Un dans încet cu paşi înapoi
când cenuşa ta a zburat
în gura flămândă a vânturilor.
Am ţinut moartea ca o amuletă la pieptul meu,
căutând căi către ceva sigur.
Nimic altceva decât un fluture cu aripi peticite.



la capătul râului


Când ea îşi freacă genunchii într-o duminică liniştită
soarele străluceşte pe perete, ea cântă
cu o voce blândă.
El urmăreşte albinele, cu pipa în mâna infirmă.


Zahărul are gust de iarnă şi război.
Alte fiice sosesc, cu părul împletit în cozi groase, prinse cu panglici.
Geamuri îngheţate.
În tihna somnului, respiraţia celor de demult.


Muşcatele ţinute înăuntru din cauza frigului. Frunze catifelate
şi praf. Găinile ţinute în bucătăria
mirosind a drojdie şi aluat.
O succesiune de ierni,


şi sunetul râului, fără sfârşit, îndepărtându-se.
Mormintele voastre, solide, lângă stânca ascuţită de vânt.
Singur – şi cald lângă peretele însorit,
caisul,


unde inima nu s-a oprit.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul