Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Hamlet, prinţul melancolieiˮ

        Dan Stanca

Acesta este titlul unei cărţi apărute la sfârşitul anilor nouăzeci, scrisă de Florin Mihăescu, un eminent shakespearolog, extrem de puţin cunoscut de lumea angliştilor, dar care nu s-a prea sinchisit de acest fapt şi şi-a continuat solitar de-a lungul anilor opera în care a crezut exemplar, simţindu-se însoţit permanent de umbra celui pe care-l studia. În luna aceasta se împlineşte exact un an de la moartea lui. L-am cunoscut cu multă vreme în urmă, mai exact în mai 1978, când nici nu împlinisem 23 de ani, iar el, născut pe 19 februarie 1923, avea deja 55. Ne-a legat o prietenie minunată, ai cărei termeni nu au fost neapărat aceia dintre maestru şi discipol, ci între tată şi fiu. Tatăl meu avea să moară în aprilie 1980, iar într-un fel Florin i-a luat locul. Când am aflat că era tot din Vâlcea, dintr-o comună la vreo zece kilometri de aceea în care se născuse Gheorghe Stanca, am fost ca fulgerat şi am înţeles că este vorba de o mână a destinului care a efectuat o incredibilă substituire.
Scriu aceste rânduri cu o dorită candoare, fiindcă doar în acest fel îl pot evoca şi, în acelaşi timp, mă pot apropia de personajul din literatura universală pe care el l-a îndrăgit cel mai mult, nimeni altul decât Hamlet, the prince of Denmark. Florin Mihăescu a văzut în erou însuşi arhetipul melancoliei, acea stare sufletească prin care, cu figura subţiată, ne putem depăşi condiţia şi din simpli bipezi care consumă o pâine şi un sex ne transformăm în vizionari graţioşi, cititori ai tainelor de nepătruns. De aceea şi-a şi intitulat cartea Hamlet, prinţul melancoliei, singura piesă din opera britului căreia i-a consacrat un volum întreg. De altminteri, el a străbătut tot ce e Shakespeare şi a scris, nu exagerez, mii de pagini. Uneori, aplecându-te asupra studiilor sale, ai senzaţia că sunt prea şcolăreşti şi nu epatează. Florin nu şi-a dorit însă aşa ceva niciodată. Retras în casa sa de pe strada Soldat Radu Mihăilă, din cartierul Floreasca, şi-a văzut de treabă, aceasta mai ales după ce s-a pensionat pe 1 martie 1983. Eu atunci, ce chestie, mă angajam corector la ziarul România liberă şi începeam calvarul unei gazetării fără sfârşit. Ca anglist, ştiam şi eu câteva boabe despre Shakespeare, dar habar nu aveam care sunt perspectivele excepţionale pe care le poate deschide opera acestuia. La Florin însă nu Shakespeare m-a atras de la bun început, ci câteva eseuri pe care le-am citit atunci, în tinereţe, aparţinând unui nume de care nu ştiam o iotă, Vasile Lovinescu, despre care ulterior aveam să aflu că este fratele dramaturgului Horia Lovinescu, văr primar cu Monica şi nepot al lui Eugen Lovinescu. Dar nici acest misterios autor nu conta atât de mult, cât maestrul care se afla în spatele tuturor, un francez, Réné Guenon, ale cărui cărţi prezentau o ordine amuţitoare a universului. Atât cel creat, cât şi cel increat. Aveam brusc viziunea înrudirilor subtile şi harice, constelaţii ale ideilor, trasee neurologice care susţin carcasa uriaşă a lumii. Şi până la urmă unde puteau să ducă toate decât la... Hamlet? Trăim în kali yuga şi doar rareori apare câte un misionar ale cărui gesturi şi cuvinte ne pun pe gânduri, ne deschid ochii, dacă nu chiar ne fac să ne luăm viaţa de la capăt. Funcţia îndeplinită de Hamlet şi, până la urmă, tot teatrul lui Shakespeare pe aşa ceva se bazează. Hamlet, aşadar, nu este contemporanul nostru în interpretarea lui Jan Kott, ci trimisul care poate acţiona în orice epocă a istoriei pentru a desface tegumente sudate şi a înmiresma ţesuturi sleite. Şi aici am remarcat una dintre observaţiile lui Florin Mihăescu, pentru care îi sunt recunoscător şi care ne ajută să regândim relaţia dintre ceea ce înseamnă erou aşa-zis pozitiv şi aşa-zis negativ. Cum se face că Hamlet care, până la urmă, declanşează un măcel şi omoară chiar cu mâna lui este privit ca un personaj de cea mai bună calitate şi nimic din ororile întâmplate nu-l întinează? Din cauza lui au loc toate nenorocirile. Dacă el se culca cu Ofelia ca un june amorezat şi nu umbla noaptea pe coclauri, adică pe crenelurile de la Elsinore, lumea pe care o numim Danemarca, dar poate fi oricare alt spaţiu geografic, nu ar fi avut nimic de suferit. El şi-a forţat destinul fiindcă purta în suflet otrava melancoliei căreia nu-i rezistă nici o încătuşare. El a ajuns în faţa Umbrei pe care, oricât am psihanaliza-o, facem asta de pomană, deoarece ea reprezintă un mesager al lumii de dincolo întoarsă cu faţa spre pământ pentru a dezvălui adevăruri cutremurătoare. Dar haideţi să ne întrebăm! Putea fi Hamlet Hristos? Nu, fiindcă avem de-a face cu două perspective diferite. Hristos este divinul în kenoză, care se smereşte până la capăt. Hamlet este umanul care arde ca o torţă îngerească şi incendiază tot ce-i iese în cale. Aşa el ajunge răul care face bine, care asanează, care lasă în urma sa un dezastru, dar aşa trebuia să se întâmple indiferent dacă după aceea vine la putere un Fortinbras, pe care cei neaveniţi îl pot considera simplu dictator, dar este în realitate un rectificator al universului sfărâmat. Shakespeare nu a mai scris urmarea la Hamlet, dar ceva din gândirea lui ne indică pe ce cale ar fi luat-o. Este vorba aici de „Regele lumii”, de principiul ordonator căruia toate i se supun, de un cosmos profund spiritualizat, opus haosului şi tenebrelor multicolore.
În mod normal, lumea de acum are nevoie de un Hamlet. Chiar şi teroriştii caraghioşi se visează mari legislatori. Într-o societate laxă, relativizată, fără axe şi criterii, unde totul e permis, se impune o privire limpede, luminoasă, prin care toate măştile şi înşelătoriile vor cădea. Hamlet însă moare şi nu devine stăpân în ţara pe care a devastat-o. Mai presus de guvernarea pământească este aspiraţia spre cer şi spre îngerii care-l iau în braţele lor. Îi urmează altcineva, fiindcă aşa este: pe jertfa lui se înalţă sanctuarul viitorului rege. Noi avem nevoie de un Hamlet, dar şi de adevăratul său urmaş. Lucru aproape imposibil. Dar posibilă este în continuare melancolia. Marii poeţi sunt de aceea melancolici, rilkeeni, planând deasupra lumii ca nişe îngeri pe care tocmai ei îi doresc cel mai mult.
Uneori îl simt pe Florin Mihăescu, decedat la vârsta venerabilă de 92 de ani, ca pe un asemenea plutitor pe deasupra creştetelor noastre fie înfierbântate, fie însângerate. Umbra lui este ca o protecţie, dar şi ca un avertisment. El a fost anonimul perfect şi ne-a lăsat pe noi, vanitoşii, să ieşim în faţă. Eu am ieşit făcându-mi iluzii, folosindu-i ideile şi atribuindu-mi-le. Am momente când nu-mi iert rolul astfel jucat. Dacă el nu mai este şi eu încă sunt, aceasta nu înseamnă altceva decât că am multe de ispăşit. Poate prin rândurile acestea mai şi răscumpăr o parte din acestea. Melancolia lui Hamlet se aşterne atunci în mine ca o zăpadă imaterială în toiul verii...



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul